Dis-de-dimineață, condițiile par mult mai prietenoase decât ieri – Matterhornul se vede pentru prima dată în întregime.

Dar încă nu ne bucurăm pe deplin, că nu știm cum e sus – ce știm e că la munte se poate schimba vremea dintr-un minut în altul.
Urcușul cu telecabina ne păstrează optimismul, pare timp frumos peste ghețar,

dar cu cât urcăm,

parcă apar tot mai mulți nori – dintre care unul tocmai acolo s-a găsit să se așeze cușmă.

Ajungem sus pe Klein Matterhorn, 3883m, unde ghidul nostru Thomas ne leagă cu coarda. Suntem doar 3 în grup, excelent – eu, C. și o fată din Japonia. Thomas pornește primul, urmat de japoneză și de C., iar urma scapă turma.
A, păi pe-aici mă știu, am fost cu schiurile, uite teleschiul.

Mă uit în stânga, nici nu știu dacă mi se pare departe sau aproape. Nu pleci tu, norule, de-acolo?

Du-te și tu mai sus, cu ceilalți, uite ce frumos stau.

Trecem urma de teleski, lăsăm în urmă urmele civilizației și avem vedere nestingherită spre vârful de pe care paarcă se subțiază norul.

În partea cealaltă – feerie.

Matterhornul și Micul Matterhorn într-o juxtapunere frumoasă,

dar și în rest – lumina e senzațională, împreună cu peisajul îmi aduce aminte de Antarctica.

În față, situația se prezintă mai în ceață.

Am ajuns deja destul de sus

când ne oprim pentru punerea crampoanelor.

Ultima privire în jos, și pornim.

Breithorn-ul cu ai lui 4164m e cunoscut ca cel mai ușor de urcat patrumiar. Și se vede – e foarte multă lume înșirată în șir indian. Cel mai tânăr ”alpinist” are 6 ani și e în spatele nostru. Păi, dacă și un copil de 6 ani…

Dar nu e neapărat o ”plimbare în parc”. Mergem destul de încet și constant, nu simt dificutăți respiratorii, dar, să zicem așa, odihnitor nu e. Oprim la un moment dat cât să bem o gură de apă – Thomas zice că e bine să oprim, da nu prea mult – la altitudinea asta nu prea te odihnești propriu-zis, mai bine urci încet și constant.
La un moment dat ajungem la o ”intersecție”. Majoritatea oamenilor o iau înainte, noi o luăm cu puțini alții la dreapta. E o rută mai lungă, dar mai ușoară.
O fi ea mai puțin înclinată, dar problema mea e că mergem perpendicular cu muntele, și constat că mi-e mai unheimlich așa. Când urcam vertical mă uitam înainte, dar așa îmi face cu ochiul panta din lateral, vertijul. Astfel că nu-mi rămâne decât să mă concentrez la cărare, să mă uit în jos la crampoanele lui C. și nimic altceva. Dezavantajul e că nu mă pot bucura de peisajul senzațional din jur. Fac poze doar când ne oprim pentru adăpare.

La un moment dat luăm curba și ne întoarcem spre drumul principal.

Ajunși acolo e mai ușor, chiar dacă începe să se facă simțită oboseala. Suntem încă în ceață, așa că ne dăm seama că am ajuns doar cu câțiva metri înainte.

Auzisem de transa în care intri când escaladezi un munte, injecția de endorfine care te face să uiți instantaneu de oboseală și greutăți. E adevărat. Nu rămâne decât bucurie. Umbrită doar de o mică confuzie: ce să faci, poze, sau să savurezi? Savurez un pic întâi, că e cam ceață, nu se vede mare lucru. Japoneza e cu aparatul sus, face poze non-stop, toți strigă, se bucură, exclamă. Sunt și alți oameni pe vârf, din fericire e suficient loc – dar nu e atât de ”plat” cum mă așteptam, e ca o punte destul de îngustă.

Și cum stăm noi așa cu gura până la urechi, la un moment dat mă uit ”din greșeală” în jos – și ce să vezi, se ridică ceața.

Și încă cum se ridică!

Într-un minut avem privirea de ansamblu deschisă pe toată circumferința. Oo, gata, nu mai e de de ținut în frâu. Telefonul și aparatul sunt în ambele mâini, și dă-i pozat.

Foarte rar mă veți auzi folosind acest cuvânt la modul serios, dar da, e fabulos.

Într-un târziu mă potolesc și încec să savurez momentul, să întipăresc pe retină imaginile, senzațiile. Ne așezăm un pic mai încolo să mâncăm niște biscuiți, o banană, bem niște apă. A ajuns și copilul de 6 ani, chiar dacă la un moment dat îl auzisem pe drum că vrea să renunțe.

Timpul trece repede, cum mă așteptam -în curând, Thomas zice – pregătirea, înapoi.

De data asta, fără poze. Da,să trăiți. Nu fac poze decât când oprim să scoatem crampoanele – deși m-ar fi tentat rău, a ieșit soarele, lumina e extraordinară.

Coborârea e mult mai ușoară, evident, chiar dacă te poți dezechilibra destul de ușor – dar te prinzi repede de schemă. ”Intră” însă în genunchi, e obositor. Thomas zice că e bine că am urcat devreme, cât zăpada era afânată și era mai frig; acum s-a încălzit, cei care urcă (și mai urcă destul de mulți) au parte de zăpadă grea, e mult mai anevoios.

Ajungem repede înapoi la Klein Matterhorn, și la timp – nu mai avem apă, și a început să mă doară capul. Și pe C. Intrăm la restaurant, luăm câte o sticlă de apă și de Coca-Cola, ne tragem sufletul. Vedem un lift spre terasa panoramică. Mergem? Hai să mergem. Dacă tot suntem aici, mai tragem niște poze, destul de repede, că suntem cam amețiți,

și-o pornim spre telecabină și în jos, lăsând în urmă vârful care și-a pus din nou căciula de nor,

ghețarul maiestuos,

peisajul selenar.

Tăcere în telecabină. Suntem storși, încă mă doare capul. Mai fac o poză văii verzi a Zermattului care ne așteaptă, și care nu mă pregătește pentru ce avea să urmeze.