Era de mult pe listă. La început din cauza numelui, apoi am auzit de palat. Mi-l închipuiam mare și întunecat, cu multe ornamente à la camera arabă din muzeul Peleș.

Castel e, întunecat doar pe alocuri. A trebuit să rezervăm bilete la palatul Nazarinean pe internet, cu mult timp înainte, urmând sfatul vărului A. (care de altfel ne-a oferit pe tavă majoritatea punctelor de interes și cazare, pentru care îi mulțumim încă o dată!). Intrarea în palat e la 4, așa că pe la 3 plecăm din tapas bar și urcăm dealul.

Castelul ocupă tot vârful dealului, cam ca Cetatea Sighișoarei – și, dacă stau să mă gândesc, e cam la fel de mare. E compus din mai multe clădiri separate, construite la vremuri diferite. Fortăreața e cea mai veche,

apoi palatul Nazarinean, palatul regelui Carol Quintul,

palatul de vară al califului, alb și mai izolat.

Granada a fost ultimul emirat maur cucerit de spanioli în reconquista, în 1492. De la intrarea în Spania în 711 au avut timp maurii să construiască grandios – 800 de ani în care au stăpânit Al-Andalus. Opt sute de ani! Oameni care au trăit, să zicem, la mijlocul perioadei, gândeau probabil că Spania va rămâne maură până la sfârșitul timpului. Mă întreb dacă, la vremea lor, oamenii au anticipat schimbările istorice majore. Mă îndoiesc. Mă întreb dacă noi acum anticipăm schimbările istorice majore. Iluzia că lumea va rămâne așa cum e acum… mă tem că e o iluzie.

Priveliștea asupra orașului e minunată,

se văd chiar munții Sierra Nevada albi (când a nins? sunt așa înalți?)

iar palatul Nazarinean mai gol decât mă așteptam (mă așteptam la mobilă gen Peleș), dar impresionant. Arabescurile arăbești sunt la tot pasul, pe ziduri, pe coloane, la ferestre și uși. Pereții cu celebrele mozaicuri. Fructe de Kaki. Bazine. Grădini.

După palat prindem lumina serii pe fortăreața impunătoare Alcazaba. Ce lumină frumoasă.

Ultima stație e Generalife, care eu inițial credeam că e ceva asigurare de viață, dar e palatul de vară construit de calif. Acolo prindem priveliștea de apus.

Ora se Albăstrește pe drum în jos spre oraș,

unde ajunși auzim muzică de fanfară. Ce să fie? Un cortegiu de oameni sobri, cu simboluri ce par religioase.

Muzica însă e melodioasă, plăcută.

Întreb o tanti de la marginea drumului despre ce e vorba, zice că e procesiunea Sfintei Fecioare A Rozariului (?), sărbătoare unde un fel de vecinătăți ale bisericii defilează. Apare și statuia, obiectul principal al pelerinajului.

Noi ne retragem să mâncăm de cină,

nu departe de piața cu fântână.

Suntem obosiți, am dormit puțin, mers mult… la culcare, mâine e o zi importantă.