non dammée

sâmbătă, 24 martie 2007, 23:50

dupa cum incepuse ziua, nu credeam ca o sa mananc raclette seara.

m-am dus in oras sa ma tund (desi n-aveam dispozitie, voiam sa merg la schi, da’ al’data n-am timp… aveau promotie la frizer, 39 de franci, uaau.. apoi am zis sa-mi iau pantaloni de schi, ca ai mei am descoperit ca de fapt nu snt de schi, se uda si tzin frig, si… nu e bine. M-am invrtit eu ce m-am invrtit… erau reduceri babane „last minute”.. asa ca pana la urma am ajuns sa-mi iau schiuri, clapari, betze, pantaloni, ochelari, tot echipamentu’.

Din pacate, pana m’am kkait sa aleg schiurile (erau unele ieftine, dar urateee… atat de urate incat nici macar nu erau cool… asa ca pna la urma am luat unele un pic mai scumpe, da’ sa ma pot uita la ele), se facuse deja 3 dupamasa.. am zis sa merg unde mai fusesem cu BB & CO cu trenul, la marmote, ca era aproape… aveam si un bilet de teleski inclus, cu biletul de tren de atunci… doar ca pe drum am vazut un indicator catre alt loc trecut pe biletul de schi, si am zis hop, ia sa mergem unde n-am fost, poate e si mai aproape. am ajuns la Caux, dupa nenumarate serpentine (imi place pe serpentine,
mai ales cand nu e tafic, desi „tehnica” in a le „lua” in mod eficient e inca in stadiu incipient, senzatia de acceleratie in curbe e cool), ca sa constat ca e… la jumatea drumului pana la marmote. Si ca tot trebuie sa iau trenul dintzat, caci teleskiul care era acolo era o gluma pana si pentru mine si pentru copilul de 2 ani care se mai dadea pe el. in halta mai era un om.. il intreb daca se mai poate schia.. zice ‘nuu, au inchis teleskiul la 3 jumate’ (era fix 4). ‘Shyt’, zic, dau sa ma intorc. Zice, ‘da’ poti sa urci cu trenu pana la „Perche” (a se citi persh), si cobori pana aici’. Ma uit – venea un drum din sus. Ahaa… ca la Verbier, ma gandeam, drum de-ala fain prin padure. buna treaba. Profit de avantajul de a avea propriile schiuri, ca nu depinzi de astia care inchiriaza (bashka ca nu te mai costa ;), si, iata, nici de teleski.

Boon.. stam, asteptam trenul, care, anomalie pentru tzara asta, cica nu ajunge niciodata la timp.
Intre timp apar o gramada de schiori si snoubordari, care aveau evident acelasi lucru de gand, ma linistesc de tot, zic, bine, e lume multa, e ceva „normal”. Probabil ca facusera deja figura, multi erau plini de zapada. Care m-a intrigat putin, dar ma rog. Vine in sfarsit trenu’.. ne urcam.. stau vizavi de omul ala. Il intreb daca coboara tot acolo, zice da, dar o ia pe alta parte, dar toti astialalti coboara acolo. Buun. Zice’ ‘ai mai schiat prin zapada mare, nu?’ ‘nnnu prea’ (si in gandul meu – ce ziceam eu nu de mult? Dati-mi dati-mi partii late, circulate, si tasate cel putin!…) zice – ‘hmm… o sa fie zapada maare..’ ‘hm’, zic. Si atat. Ajungem, zice – ‘ia-o pe acolo pe drumeagul ala’ – imi arata directia – ‘apoi tzine tot stnga, si nu te ratacesti. Oamenii astia oricum merg in directia aia’. ‘Au revoir’, ‘au revoir’. Cand ma apropii de drumeag vad semnul de mai jos:

„Piste du Diable. Piste Noire difficile. Non dammee. Forte pente.”

Ä‚ăăă… nu mai traduc. Non dammee, dupa cum am intuit corect, insemna nu „fara dame”, ci „netasata”… hm. Cruce, si la drum. Sa vad macar cum arata.

Drumeagul a fost ok… ajung la marginea pistei – priveliste monumentala, cu lacul in departare, prin ceatza. Caci era un nor care trona un pic mai jos. In jos care nu se vedea. Hm. Ma dau mai aproape. Nimic. Ma dau pana in buza partiei – aha. Acum se vedea. Prima parte, si apoi se vedea doar jos departe, asa era de abrupta. Trecusera destui pe acolo, incat se formase oarecum un „relief”.. zapada nu parea asa mare ca prin ce am inotat la davos, poate pentru ca acolo era neatinsa.. dar aici panta era abrupta rau. Mult mai abrupta. Hmm. Glasul inspaimantat al parintilor cu ochi mari, care imi rasuna in momente din astea undeva in cap, in spate pe stanga, zicea: ma duc inapoi, si ma duc cu trenul urmator in jos. Mare lucru. Asta e, piste du diable, n-are nimeni ce sa zica. In acelasi timp, un alt gand, de fapt o amintire: in tren am stat langa un tatic si o fetitza, vreo 6-7 ani sa fi avut, si i-am vazut venind in urma mea pe acelasi drum. M-am gandit – daca fetita aia merge pe aici, nu poate fi atat de rau, doar n-o fi Copil Atomic. Poate ma tzin dupa ei, ajung si eu jos.

Era Copil Fischer. La propriu.

M-au ajuns intr-adevar, mama, tata si copilu. M-au intrebat de sanatate, i-am intrebat cat e de grea partia, cica aici la inceput e mai greu, pana acolo jos la copaci, dup-aia e mai lin. Hmm.. imi zic sa merg cu ei daca vreau, ca mama nu merge nici ea prea repede… ok.. hai sa vedem.. tot voiam eu sa vad cum e pe o partie neagra.. cat de rau poa’ sa fie..

Băi.

Depinde ce intelegi prin „rau”. De exemplu: tranta, un schi ramas in zapada, eu alunecat berbeleac vreo 5-6 metri dedesupt din cauza pantei ABRUPTE. Grrr. Astia erau deja departe in jos, tatal lor ma astepta. Dau sa urc – se afunda piciorul de tot in zapada. Nu pana la genunchi. Pana la shold. Grrr. Zic – mai bine urc cu schiul, ca sta la suprafata. Dau sa-l fixez – se afunda, nu se fixeaza. Grrr. Asa ca il iau cu 2 maini, il infig in zapada de-a curmezisul in sus, si haida, folosindu-l ca parghie, agonizez pe deal in sus. De fapt, a mers mai bine decat initialele auspicii. Am ajuns dupa vreo 5 minute probabil (1m pe minut!) la schi… cum sa-l fixez? Betzele agatzate de maini ma incomodau, pana la urma am asezat schiul nu stiu cum cu fatza in jos – ma gandeam, las- ca are frane…. Da de unde… s-a dus cu frane cu tot pe panta in jos stii cum… NUUU… uite cum si pierd un schi in prima zi… buf. Noroc ca am auzit buf, s-a oprit in primul brad, vreo 10 metri mai in jos. Pe care i-am parcurs in pas saltat (foarte fain de altfel), sa mergi in jos prin zapada mare e meseriash. Am ajuns la schi… daca era directia cu 30grade mai la dreapta, mergea drept spre o panta dincolo de care nu vedeam… uf.

In tot timpul asta omul rabdator ma astepta. Ies dintre crengi, zice – pune-ti schiul acolo, e mai putina zapada. E multa si-acolo, zic, dar imi dau seama ca evident are dreptate, sub crengi nu poate fi asa multa, intr-adevar, reusesc sa pun schiurile, uf, din nou la chin. Trecusem, mai de-a bushilea, mai prin viraje dezordonate, de partea cea mai grea. Ajungem intr-un punct de inflexiune, ma inteaba – da’
cine ti-a zis sa vii pe-aici? Omu’ ala din tren. Hmm.. zice. Pai asta-i una din cele mai dificile partii din regiune. GREAT, ma gandesc, bin’ ca stiu acum.. no hai, in jos. Incet, incet, mai o tranta, mai un dezechilibru remediat in ultima secunda, mai un damb… mai o oprire din cauza genunchilor care cereau repaus.. si asa mi-am dat seama, la un moment dat, de un lucru neasteptat si totusi atat de logic.

Eu de cand ma dau cu schiurile am cazut foarte rar. Probabil pentru ca imi e extrem de frica de cazaturi, avand experiente neplacute in spate, plus frica nativa. Asa ca mereu am schiat prudent, atent pe cat
posibil sa nu cad. Mandria de a nu cadea s-a coroborat perfect in solidificarea stilului prudent si a… fricii. Care, de altfel nu e neaparat rau, ca n-am cazut, nu? Cred ca pot numara trantele pe degetele de la o mana fara a le epuiza.

Ei, in conditiile de azi acest demers a fost imposibil. M-am prabushit intr-o veselie, cat n-am cazut toata cariera de schior de pana acum, chiar dac-ar fi fost de 3 ori mai lunga. Si am descoperit, cu stupoare, pe la a 3-a cazatura, ca nu-mi mai pasa asa tare daca ma duc de-a dura. Nu mai era o problema. Da, cad. E moale. E chiar nostim, atata timp cat nu pierzi schiul sa te urci apoi sisific dupa el, sa aluneci pe spate prin zapada MOALE. Cred ca mult temuta zapada mare a avut un rol esential in estomparea fricii de tranta. Nu am resimtit absolut nici o durere, si am cazut, frate, cu sete. Mai incolo chiar
ma lasam intentionat intr-o parte cand ma opream sa-mi trag sufletul. Daca n-as fi fost totusi stresat sa nu-mi scrntesc ceva, cred ca m-as fi distrat de minune. Asa, am pus tentatia de „enjoyment” la cutie pana dupa ce voi ajunge teafar jos.

Si am ajuns. Multumiri in Inaltul Ceriului, si omului care a stat rabdator dupa mine. Evident, in acea juma de ora sau cat o fi durat, am invatat mai multe despre schi decat in 3 zile „normale”. Spre
sfarsit, scapand de frica, am intrezarit chiar ceva urme de tehnica (pentru asta tre’ sa ai curaju sa pui schiul cu fatza in jos, pe panta abrupta, si la inceput mi-era frica, deci ieseau niste curbe dezordonate… ulterior insa s-a ameliorat. Pe final, binenteles, unde nu mai era nici asa abrupt). l-am intrebat cum il cheama… Fischer il cheama. Ca pe schiuri. Predestinat… (acu’ v-ati prins de duma cu Copilul Fischer).

le-am cerut adresa sa le trimit o vedere din romania.. cand ma pregateam sa impachetez, vine mnicutza si ma intreaba ‘ce faci in seara asta?’
oh, shit, ăăă.. nu stiu, ma uit la meci? Am ingaimat intr-o franceza surprinsa, n-a inteles copila.
Zice, nu vrei sa mananci un raclette cu noi?
Ä‚ă.. ups.. nu eram pregatit pentru asta.. pe de o parte voiam acasa sa ma uit la ceva film si meci, pe de alta parte erau cumsecade oamenii, si era o ocazie rara de a sta de vorba cu „localnicii in
mediul lor”.. asa ca am zis ok.. si-asa meciul nostru cu olanda n-aveam unde il vedea..

asa am ajuns sa mananc raclette, cu o familie de elvetieni frantzuji si prietenii lor.

Nu stiu ce a fost mai obositor, schiul pe partia naibii (la propriu ;) sau o seara intreaga de conversatie constanta in franceza.. sa zicem ca s-au completat de minune. La oboseala fizica, la oboseala partii de cerebel care se ocupa de comunicare. Snt foarte simpatici oamenii, au o casa faina pe un deal, 2 copchii (ala micu de vreo 4 ani nu stiu unde disparuse initial, ca parca nu l-am vazut pe partie, desi cica o „face” si el fara probleme), mai erau si cei 2 copii ai prietenilor lor care au venit la masa, a fost fain. Noroc ca stiau engleza, asa ca ii intrebam cand nu gaseam cuvinte, si a fost nevoie, mai ales cand le-am zis povestea lui dracula in franceza.. sa te tzii.. era nostim cand ma mai intrerupeam sa-mi caut un cuvant, se uitau toti concentrati cu ochii mari la mine, oare ce-o vrea sa zica? Nu era evident de fiecare data, ceea ce arunca oarece indoieli asupra coerentzei, da’ orisicat.. a prins foarte bine. O zi cu invatzaturi intense, atat sportive, cat si lingvistice si nu in ultimul rand culinare – racleta a fost DELICIOASA! Nu ma asteptam sa fie chiar asa de buna. Simplu – un fel anume de branza (cred ca aici e aici) pus pe plita si incalzita intr-un fel de cuptor, se râcâie apoi cu o kestie de lemn in farfurie, si se mananca cu cartofi copti, masline, castraveciori murati, ciumperci…mmm… excelenta. Apoi salata, foarte gustoasa, acum am inteles rolul unui dressing facut k lumea, si desert inghetata cu
capsuni. Capsuni adevarati, pusi peste inghetzata, adica. Si ceai deosebit de gustos, ca cica n-ai voie sa bei apa rece ca face rau cu racleta. Bine, nici inghetzata cica nu era tocmai ortodox, da’acuma na. traiasca familia lor, oameni de treaba!

Ajuns acasa, la fix pentru rezumatele de fotbal. Am vazut ca am scos si un 0-0 in Olanda.. e bine. Pacat ca am pierdut o ora, ca se schimba, deja e 2 noaptea… noapte buna. Maine imi duc schiurile cele noi pe o pista adevarata, batuta si mai lina, pentru botezul mic. Botezul Al Mare insa a fost azi.

Au revoir.

===================================

duminică, 25 martie 2007, 23:12

azi am decis sa ascult glasul parintilor. Desi tentatia era mare sa merg din nou pe partia neagra, am zis – nu. Suficient ca am scapat pana acum… sa nu maniem Autoritatile Omnisciente, sa nu se sparga ulciorul. Asa ca am coborat cu trenul.
Dar tot am experimentat ceva azi.. schiatul fara un batz. Ca mi-a iesit legatura de la un batz cand urcam cu teleschiul pe partia usoara, si cum era afish mare „nu intrerupeti ascensiunea inainte de termen”, am urcat pana sus… dar partia era usoara, am coborat destul de lejer si cu un batz.

Am mers intai pe partia albastra azi, dar era scurta, asa ca am luat trenul inapoi, pe partia rosie, care era me-se-ri-e. i-am gasit si pe Fischeri, intai domnul, in tren, mergea la Perche, apoi doamna, pe partie, tocmai trasese o cazatura, apoi copiii, care la sfarsit m-au intrebat daca fac „le diable” cu ei. 8 si 10 ani au. Cu inima stransa, am zis ca alta data. Cand mai cresc.

Un gând despre “non dammée

  1. Hihihi!!! Frumos… Chiar am "supravietzuit" si eu de curând primului meu weekend de schiat! In Austria! Deabea daca a trecut o saptamâna! Vreau sa invatz si eu sa schiez, in sfârsit! La anu cu drag!!! ;-)

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s