Primul lucru care m-a impresionat a fost aripa avionului. Luuungă, şi parcă atât de subţire pentru cele 2 motoare mari şi butucănoase prinse de ea. Uoau. oare cum se va ridica ditai măgăoaia?

S-a ridicat. Pe ecrane ne arăta exact poziţionarea avionului folosind probabil un soft GPS şi o hartă care semăna leit cu ce se vede pe Google Maps. Distanţa până la destinaţie – 8462km. Cool.

M-am simţit ca Nea Mărin până m-am obişnuit cu scaunul. Nu dibuiam nicicum cum se întinde. Clasic, am văzut o pasageră cum a întins suportul pentru picioare, ceea ce mi-a sporit nedumerirea. M-am fâţâit o bună bucată de vreme până să întreb până la urmă un steward. Erau nişte butoane pe mâner, care fuseseră până atunci mascate de căşti. Se regla totul electronic, spre bucuria mea, care m-am jucat apoi ca Mr. Bean cu comenzile – sus, jos, pe spate, în faţă. După mâncare şi filmul cu Indiana Gions, mi-am întins cu un bâzâit scaunul, m-am foit vreo 5 minute să-mi găsesc o poziţie cât de cât comodă, spre spaima vecinului pe care l-am văzut protejând un pahar cu apă pe care ameninţam să-l răstorn din zbateri, şi somn de voie până dimineaţa. Am dormit destul de decent, cu trezit şi întors din când în când, dar fără mari amorţeli.

Când am auzit prima dată că hotelul e la Midrand, nu am ştiut de unde îmi sună numele familiar. Abia după o vreme mi-am adus aminte de Reuniunea de la Midrand – UNCTAD, parcă. Am învăţat la Domnii Sută, eheei, în vremuri imemoriale. Ca să vezi la ce foloseşte, şi nu foloseşte, şcoala. Nu m-a mai întrebat nimeni niciodată de atunci unde a fost a noua reuniune GATT (parcă era GATT. sau totuşi UNCTAD? cine mai ştie), şi nici nu cred că mă va mai întreba. Şi totuşi, nu-mi pare rău că am reţinut, pentru că mi-a adăugat o senzaţie de plăcută familiaritate venirii aici. „Eheei, Midrand”, şi deja se derulează amintiri, am de ce să leg locul, şi îl privesc cu alţi ochi.

Midrand deci e la vreo 30km de aeroportul Johannesburg. Autostrada lată străbate un peisaj arid (abia începe primăvara aici). Din nou, mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc cu mersul pe stânga şi şoferul în dreapta – întotdeauna creierul are o perioadă când refuză să creadă ce vede.

Autostrada e în perfectă stare, ca mai toate drumurile principale – infrastructura perfectă străbate zone de o sărăcie brutală, cartiere întinse de barăci; ici-colo am văzut centre unde se arde cărămidă, şi unele case ridicându-se din cărămidă – mi s-a părut că parcă „mişcă ceva”. Nu mi-a venit să fac poze. Nici vânzătorilor ambulanţi de pe marginea drumului, care vând orice de la sucuri la mingi de golf (!) şi încărcătoare de telefon pentru maşină.

Aşa că, nici o poză deocamdată. Din Midrand oricum n-am văzut nimic, decât 2 clădiri din faţa hotelului. Nu m-am încumetat să ies, ci am tras un pui de somn în aşteptarea colegilor care vor veni să mă ia. Chiar acum.