Când am auzit prima dată că italienii zic „Monaco di Bavaria” la München am crezut că e o glumă. Nu e, ci e expresia definitorie pentru incapacitatea de a pronunţa nume proprii în altă limbă, dusă la extrem. Mai extrem, şi în acelaşi timp tre’ să recunosc că plăcut urechii, decât enervantul „Miunhen” românesc sau stupidul „Munich” anglo-saxon.

Prima zi a fost plină, singurele instantanee turistice fiind realizate cu ocazia prânzului din turnul olimpic

de unde am văzut panorama oraşului – din păcate pozele au ieşit cu multe umbre, de la geamul probabil prea curat – cum e asta cu stadionul Olimpic.

A doua zi a fost mâncată în mare parte de vizita la centrul BMW Welt, şi până la plecarea autocarului am avut doar o oră. Am zis, hai să merg cu colegul rus până în oraş şi apoi să mă întorc. (Colegul rus e, ca toţi ruşii pe care i-am întâlnit personal, foarte de treabă. Io nu ştiu de unde ies atâţia mafioţi şi nenorociţi dintr-un popor cu oameni “simpli” cu atât de mult bunsimţ…).

Am mers aşadar pe lângă o clădire frumoasă neidentificată în ghidul lui (“nu pare a fi de interes pentru ruşi”, zice S. ;)

apoi peste pod

până am ajuns la Marienplatz

unde am pozat repede şi strâmb primăria

după care mi-am luat larevedere de la S., i-am urat mult succes la noaptea muzeelor, care a fost aseară, şi am făcut cale-ntoarsă

mai cu câte-un click în stângadreapta,

la gagici pe la ferestre,

doar’ aveam timp. Îmi calculasem marjă de rătăcire pe drum înapoi, deşi drumul înapoi era destul de drept şi simplu.

Desigur, nu pentru mine. La prima bifurcaţie, după pod, pur şi simplu n-am mai ştiut dacă la stânga sau dreapta. Parcă dăduse cineva cu buretele în memorie. Am luat-o la stânga, evident greşit… am văzut apoi printr-o arcadă o clădire ce părea cunoscută, am intrat, s-a dovedit pistă falsă… dar aveam timp. Am întrebat oameni pe stradă unde e hotelul, habar n-aveau. “Proştilor”, le-am zis în gând, şi am continuat rătăcirea. Într-un târziu mi-am adus aminte de Lil’ Jane de pe telefon, repede am întrebat-o, mi-a zis… dar deja se apropia sorocul. Mai erau 5 minute.. dar era chiar după colţ. A, şi o scurtătură! Gata, ajung.

Aş fi ajuns la fix cu mers lejer, dacă scurtătura nu s-ar fi înfundat chiar în strada pe care am recunoscut-o a fi cu a hotelului. Înjurând cu voce tare (nu era nimeni prin preajmă), am luat-o la inevitabila fugă, înapoi şi pe drumul lung arătat de Lil’ Jane. Nu m-am mai uitat la ceas, dar când am ajuns, autocarul era cu motorul pornit. Fuga să iau bagajul, cum m-am urcat, a plecat. Mi-a luat vreun sfert de oră de mers prin cartierele “normale” ale metropolei bavareze

până să-mi trag sufletul. Dacă până şi când planific “pierderi pe drum” iese aşa… Probabil şi planificarea asta e tot în spiritul Ultimului Minut… Mai trebuie lucrat la ea.