În lista Logis-de-France nu era nici un loc de cazare de 2/3 stele la Monte Carlo. Cumva mi s-a părut normal, cred că eu să fiu în locul lor nici n-aş vrea să fie, ar ştirbi cumva „brandul”. Aşa că am căutat ceva hotelaş în preajmă, de preferat pe drum în continuare, şi aşa am ajuns la Menton. Şi lor le-am zis că vin târziu, şi ei au zis că mă aşteaptă – hoteluri familiale, puţini angajaţi, dar dacă apuci să rezervi snt foarte de treabă.

Hotelul era la 200m de graniţa cu Italia, cică, dar încă pe teritoriu francez. Am ajuns târziu, după seara lungă de la Monaco, dar uşor, snt doar vreo 10-15km între ele. N-am nimerit adresa din prima, de era să trec în Italia, dar m-am întors şi l-am găsit.

A doua zi de dimineaţă la recepţie am văzut pe hartă că eram în capătul oraşului, ca să văd centrul trebuia să mă întorc. Şi cum centrul era trecut în cartea turistică am zis hai să vedem care-i faza. Faza e că am căutat un loc de parcare în port şi n-am găsit, dar am oprit şi-am pus avariile pentru o privire asupra oraşului – nu m-am putut hotărî care din pozele de mai jos s-o aleg,

pe lângă cea panoramică.

Am rătăcit apoi o vreme în căutarea unei parcări, până la urmă am găsit lângă primărie o parcare subterană de unde am pornit la explorarea veşnicelor străduţe

înguste,

boltite,

bifurcate

şi răsbifurcate

tot mai sus

până am ajuns în sfârşit la punctul panoramic.

Aşa era de frumos peisajul că-ţi venea să-l pictezi.

Aici la punctul panoramic am trecut prin nişte revelaţii fotografice. Şi anume: uitându-mă aşa la peisaj şi făcând poze intermitent, am cujetat pe rând la 2 aspecte:

1) oare câţi megapixeli are ochiul uman? N-am ştiut răspunsul, dar parcă citisem undeva că foarte mulţi. nici cel mai performant aparat de fotografiat nu se apropie măcar de redarea realităţii echivalente cu ochiul uman. L-am întrebat acum pe Gugl şi zice că pe o scenă de 90 pe 90 de grade, ca şi când ai privi printr-o fereastră (important, vom reveni), ochiul are o rezoluţie de 324 megapixeli. Aparatul meu are 6MP, cele mai noi au 12, iar cele profi se apropie de 30, cred.
Şi-atunci mi-am zis – de ce să faci atâtea poze, când cu ochii poţi captura detalii cu mult mai multe, care se pierd prin lentilă? ia să fac eu mai puţine poze şi să folosesc mai mult megapixelii naturali din dotare.

2) Uitându-mă la peisajul de mai sus, cel panoramic, mi-am dat însă seama că poza îţi dă ceva ce cu ochiul liber nu ai. Perspectiva totală. La faţa locului, mi-am dat seama, ochiul se plimbă rapid de la un detaliu la altul, şi e foarte greu să priveşti un peisaj „în ansamblu”. De exemplu în cazul nostru, m-am trezit uitându-mă ori la apă

ori la case,

dar nu la amndouă deodată!

Lentila aparatului însă „micşorează” oarecum scena, şi când te uiţi la poză vezi priveliştea în ansamblu.

Iată că-s bune şi pozele la ceva. Mai mult, când apropii chestii cu zumul, observi lucruri pe care ochiul liber le ignorase – de exemplu această simetrie între oameni şi acoperişuri,

sau corespondenţa dintre hornurile drepte şi oamenii în picioare.

Aşa că… am încercat să fac mai puţine poze şi să mă uit mai mult cu ochii, încercând să capturez doar acele instanţe când poza poate da ceva în plus priveliştii de ansamblu. Cum ar fi aici, de la felinar la terasă, scări, gang şi malul mării.

Bine, că nu m-am putut abţine să nu mai trag în chip încă nişte străzi,

bolţi

şi obloane,

dar na, nu te poţi vindeca dintr-o dată.

În timpul ăsta am coborât în centru, în căutarea a ceva de mâncare. Ceva sărat, nu îngheţată.

Pe acea stradă am găsit o bodegă modestă „de colţ”, unde mi-a făcut cu ochiul un fel de lichiu tradiţional local cu brânză (nu foarte bun) şi o sardină (sardea?) pane (FOARTE bună).

Abia a doua zi aveam să aflu de la G. că Menton este un loc celebru pentru mâncărurile sofisticate de peşte, că toată lumea „bună” din Monaco vine aici să mănânce preparate pescăreşti (!). Într-adevăr, sardeaua a fost bună :).

Aşa s-a încheiat traseul pe coasta de azur.