4 se numesc cvartet, 5 cvintet, 6 sextet, 7 şeptică, 8 octet… dar când snt 10, cum se numesc? Tentet? Decalog? Decatlon? Decibel? Rămân la tentet, mai ales că se şi potriveşte cu celelalte cuvinte: tentet de tenori. The Ten Tenors erau studenţi la conservator cărora nu prea le surâdea să cânte toată viaţa operă, şi printr-o împrejurare mai mult sau mai puţin întâmplătoare s-au apucat să cânte împreună şi alte chestii. Au avut aşa un succes încât cu timpul au devenit formaţie în toată regula. Chiar dacă unii dintre primii componenţi au plecat, ei au rămas la formula cu zece tenori mititei.

Îmi place foarte mult combinarea unor stiluri de muzică diferite, aşa că aşteptam cu nerăbdare să văd ce fusion au pus la cale băjeţii. Sala era plină, premisele erau propice pentru un show de zile mari. În broşură scria că încep în mare forţă, şi apoi te poartă pe un montaigne-russe irezistibil al emoţiilor.

Începutul a fost… total anticlimactic. Ce şi-au zis ei, îi rupem cu Thunderstruck din start. N-a funcţionat. În primul rând, descopăr că nu toate melodiile se pretează la rearanjare. Mi s-a părut că n-au putut să-i dea explozivitatea originalului. În al doilea rând, publicul. Presărat cu multe capete albe pe care le vedeam de la balcon unde găsisem unul din ultimele locuri, publicul a stat cuminte şi imobil, urmărind piesa ca la un concert de… operă. Ori, pe Thunderstruck tre’ să dai din cap, frate, nu merge aşa cuminte cu mâinile în poală. Au aplauat la sfârşit, s-au auzit şi ceva fluierături şi strigăte apreciative, dar impresia mea a rămas – startul a fost fals.

Senzaţia s-a păstrat şi la următoarele piese – ei săracii se străduiau, dar mie nu-mi ieşeau din minte spectatorii ăia cuminţi-cuminţi privind atenţi la zbuciumul lui thunderstruck.

Între piese, băieţii au mai încercat o glumă, două, spectatorii au râs, dar uşor, aşa, cât să nu se simtă ei prost. Ciudată atmosferă…

Hotărâsem să nu fac poze şi să nu filmez (nici nu ştiu dacă era voie) decât un cântec, maxim 2, şi în rest să savurez muzica. Am scos camera la „the show must go on”, unde aveau un joc de lumini fain,

şi am zis – hai să filmez următorul cântec, să scap. Întâmplarea face că chiar atunci au început şi spectatorii să se încăzească şi să-i ajute un pic. A ieşit unul din cele mai faine momente ale concertului, le voila:

Apoi, că tot se încălziseră spectatorii, a urmat… pauza.

După pauză au început cu ce cred eu că trebuia să fie cântecul de început: Carmina Burana. Aşa da, o melodie tot ca o furtună, dar care creşte, creşte şi explodează, are timp spectatorul să rezoneze, nu te loveşte în plin ca Thunderstruck – lucru potrivit unii ca mine, da’ se pare nu şi pentru capetele albe din public.

Carmina a „cules” publicul, şi partea a doua a fost mai animată şi în sală. Piesa de rezistenţă a fost ce au zis şi ei că e cântecul lor favorit, pe care nu pot să-l scoată din şou: Bohemian Rhapsody. „Aaaah”, s-a auzit în sală. Şi da, la partea asta

am dat şi eu din cap, singur sus la galerie, nemaipăsându-mi de tantile de lângă mine. Awesome.

Au cântat şi altele faine. Încă o dată mi-am dat seama cât de grele sunt unele melodii „pop”, cărora poate nu le dai atenţie când rulează pe Mtv. Şi ce voci au totuşi unii din artiştii pop sau rock. „Kiss from a rose” a lui Seal, de exemplu, are nişte armonii complexe şi o linie melodică deloc uşor de cântat corect. „I would do anything for love” a lui Meatloaf e, în ciuda versurilor cam stupide, o bucată muzicală solidă. Sau „The Boxer”, Simon & Garfunkel, a smuls ropote de aplauze. Şi altele.

Până la urmă a ieşit şi cu „bis”, la care au cântat, frumos, Nessun Dorma (ştiu şi operă băeţii. nu i-am mai filmat, filmul de mai jos e din alt concert).

Au zis că ies în foaier să stea de vorbă cu spectatorii după concert, dar când am văzut ce repede se goleşte sala m-am speriat că nu vor avea cu cine. Ciudat public. Meloman, sala plină ochi, dar cumva am simţit că n-a existat „scânteia”, totuşi. Citisem undeva că la un concert în Amsterdam la sfârşit publicul cânta cu ei. Aşa ceva mi-ar fi plăcut, dar – defilăm cu ce avem. Nici concertul nu m-a „dat pe spate” cum mă aşteptam – e drept, aşteptările au fost prea mari. Poate dacă ar fi avut orchestră… aşa au avut 3 inşi, un toboşar, un clăpar şi un basist, restul playback. Mmmm, suboptim. Chiar şi aşa, a fost o seară distractivă, recomand.

După ce mi-am luat haina de la garderobă m-am dus la ei, şi în ciuda unei ezitări m-am aşezat la coadă (nu era mare) să le iau autografele.

I-am întrebat dacă au fost în România, au zis că nu, le-am zis să meargă, că vor avea un public micheteau.

Acuma, să nu mă faceţ de rushine dacă vin :).