Esta bien. Bien situat chiar în vârful dintelui stâng al furculiţei lacului cu acelaşi nume.

Dar până să ajung acolo, trezirea matinală a survenit înainte de 7 – A. & A. şi C. & J. aveau avioane devreme, şi am zis că plec cu ei la 7 jumate. Doar că… abia dedimineaţă ne-am adus aminte că recepţia deschide abia la 8, era un bilet acolo care ne ruga să achităm decuseară dacă plecăm de dimineaţă… Cum eu n-aveam avion, am rămas să plătesc pentru toţi, şi ei au plecat.

Cât timp aşteptam să deschidă recepţia, am ieşit un pic afară – arcadele

şi străzile pustii,

doar un pescar se trezise duminică disdedimineaţă la ore dînastea care nu există,

pescuind lângă nişte flori.

A, şi Feri Botu’ se trezise. Acu’ circuli, fire-ai de râs.

Într-un târziu a venit şi recepţionerul, şi după o ultimă privire largă

am plecat în gios pe braţul stâng al dintelui drept al lacului Como. Drumul a fost frumos, chiar dacă stătea să ploaie. Am oprit de câteva ori pentru panorame,

dar de fapt din maşină se vedea mai frumos decât ce a ieşit în poze – e mai fain să treci prin orăşelele tipic italieneşti de munte/lac înşirate pe coastă, decât se vede în imagini.

În sfârşit, se vede şi Como,

Oraşul, adică.

Şi lacul.

Parchez în apropiere de piaţa Volta, care se vede treaba că e băştinaş de-al locului,

şi o iau pe sub arcade, să nu mă ploaie,

spre lac. Pe drum ochesc un deal în faţă, ce pare a avea o linie de funicular drept şiră a spinării. Acolo urci, zice sindromul King Kong.

Ajung la faleză,

şi dacă stau să mă gândesc nu prea-mi arde de urcat – plouă, e frig, ud, gri. Hai, totuşi, că cine ştie când mai ajung pe-aici. Găsesc nişte scări care treb’e că duc la furnicular,

şi le urc.

şi urc.

şi urc, până ajung la o fundătură între blocuri. Dat fiind că plouă, nu e lume pe stradă să întreb. Până la urmă apare o tanti, o întreb, zice – jos. Lângă lac e staţia.

Zic vreo două printre dinţi, ferindu-mă să zic ceva româneşte să nu înţeleagă – da’ cine să-nţeleagă, că nu e nimeni pe stradă. Şi cobor.

Ajung din nou de unde-am plecat, şi da, dacă aş mai fi făcut câţiva paşi prin ploaie poate aş fi văzut semnul.

Furnicularul mic şi modern stă să plece, măcar atât să nimeresc. Drumul e frumos, dar sus e o platformă de pe care nu prea se vede mare lucru. Întreb un bătrânel dacă e vreun loc de panorama, de unde să se poată face poze.
„Vieni con me„, zice, şi mă duce la panoramă – deşi el n-avea drum pe-acolo. Cumsecade.

Como văzut de sus esta cam como Braşov,

doar că în plus are şi lac.

Acoperişurile roşii dau un efect fain. În catedrala aceea ar trebui mers.

Ia să mă orientez – da, uite şi piaţa lui Voltaj. E bine, ştiu pe unde merg.

Cobor cu următorul furnic, că n-am ce face aici sus, ajung la catedrală,

intru,

ies şi o iau pe străzi, prin ploaie,

pieţe,

şi iar străzi,

(probabil v-aţi prins că îmi plac priveliştile astea stradale cu case aliniate la riglă)

până când am zis – basta, hai spre cas’.