Cine crede că grătarul e sport naţional românesc, se înşală amarnic. N-am văzut oameni mai obsedaţi de grătare ca nemţii. Dar nu despre ei e vorba, ci despre grătarul organizat de L.& C., care nu-s nemţi. Tradiţia aici e ca fiecare să-şi aducă bucata de carne pe care vrea s-o mănânce (!), L. ne-a zis în email, dar eu am uitat. M-am trezit buimac în ziua cu pricina, C. m-a sunat să mă-ntrebe dacă pot să mă duc mai devreme să-i ajut să care lucrurile de la maşină la cabană, care era la capătul unui drum unde nu era voie cu maşina. Apoi a revenit însă şi a zis că nu trebuie să merg mai devreme, că L. a decis să meargă cu maşina până la cabană, să descarce şi apoi s-o scoată înapoi în „legalitate”. Am vrut totuşi să ajung un pic înanite de 2, dacă nu interveneau 2 probleme consecutive: 1) mi-am adus aminte cu o plesnitură virtuală peste frunte că trebuie şi carne, ceea ce m-a deturnat pe la turcul din colţ – la care oricum trebuia să ajung să iau pepeni, dar aşa am mai zăbovit în faţa congelatorului, complet dezorientat. L-am întrebat pe turc (kurd, de fapt mai precis) ce recomandă pentru grătar. Pui, m-am gândit, să fie şi altceva. Mi-a arătat nişte aripi congelate… până la urmă am luat o pungă de pulpe şi gata.
Cu 2 pepeni, unul în portbagaj şi unul la picioare, i-am dat dii lui BM peste deal. Care e noul meu drum spre oraş, până la un punct, unde trebuia s-o iau în cealaltă direcţie. Dat fiind că băieţii de la Nav4All au trebuit să întrerupă minunatul lor software care-i dădea voce lui Lil’ Jane, a trebuit să opresc din loc în loc să văd pe unde s-o iau, folosind Gugl maps. Şi-uite-aşa am ajuns fix la 2 la strada cu pricina, unde nu era voie cu maşina. Dar, cu 2 pepeni de 10 kile pe mine, n-am avut chef să-i car până la cabană, aşa că am intrat curajos cu BM pe cărarea cu macadam. Arăta un semn „spre Segetenhaus”, după care m-am luat; la bifurcaţia care a urmat, un drum cobora într-o râpă, celălalt pe lângă case. Normal că am mers pe lângă case, întâlnindu-mă cu o tanti care mi-a zis instant că nu e voie cu motoreta şi că vine des poliţia pe jos să vadă ce şi cum. Dada, fix poliţia, fix smbătă seara, fix pe jos. Am mai văzut filmul ăsta. L-am sunat pe L., că nu găseam casa. Care mi-a zis că trebuie să merg până la capăt, pe cărare, „la capătul lumii”. Care am făcut, şi-am ieşit într-o… stradă. Deci greşit. N-am avut curaj să mă întorc pe cărarea cu doamna cea atentă, aşa c-am luat-o pe stradă, după o consultare cu Lil’ Jane. A trebuit să ocolesc bine de tot, până am ajuns din nou la capătul străzii interzise, cu semnul, şi cu iluminarea că trebuia s-o iau pe cărarea spre râpă.
Aşa am ajuns abia pe la 2 jumate la cabană. De mare ajutor, ce să zic. Se poate conta pe mine… nu :(. Din fericire măcar am fost primul, de-am apucat măcar să tai un pepene şi să pregătesc nişte porumb pentru grătar până au început să vină ceilalţi oameni.
S-a făcut focul, atât la grătar,
cât şi în cuptiorul de pizza (mmmm….).
E hipnotizant să priveşti focul.
Apoi jarul,
şi abia când a fost vorba să punem cărneturile am aflat cum stă treaba la oamenii normali: egzistă în supermarket (probabil avea şi turcu’) carne gata preparată, unsă cu mirodenii, special pentru grătar. (V-am zis că-s maniaci ăştia). Puiul meu era gol-goluţ, cu urme de gheaţă pe el. L. zice – „ştii că puiul durează mult pe grătar, vreo juma’ de oră cel puţin.” Nu ştiam. „Mai bine ia nişte carne din ce mai avem, că şaşa e prea multă, şi facem puiul mâine la noi”. Cred că e o idee bună, aşa că mă conformez.
Mâncare a fost într-adevăr din belşug,
şi voie bună de asemenea. Ca la grătare.
Alta data poti sa zici dinainte aici ce ai de gand sa faci. Suntem mai multi (cred) care te putem invata. Cand e vorba de intamplari cu gratare. :)
ApreciazăApreciază