Cine crede că grătarul e sport naţional românesc, se înşală amarnic. N-am văzut oameni mai obsedaţi de grătare ca nemţii. Dar nu despre ei e vorba, ci despre grătarul organizat de L.& C., care nu-s nemţi. Tradiţia aici e ca fiecare să-şi aducă bucata de carne pe care vrea s-o mănânce (!), L. ne-a zis în email, dar eu am uitat. M-am trezit buimac în ziua cu pricina, C. m-a sunat să mă-ntrebe dacă pot să mă duc mai devreme să-i ajut să care lucrurile de la maşină la cabană, care era la capătul unui drum unde nu era voie cu maşina. Apoi a revenit însă şi a zis că nu trebuie să merg mai devreme, că L. a decis să meargă cu maşina până la cabană, să descarce şi apoi s-o scoată înapoi în „legalitate”. Am vrut totuşi să ajung un pic înanite de 2, dacă nu interveneau 2 probleme consecutive: 1) mi-am adus aminte cu o plesnitură virtuală peste frunte că trebuie şi carne, ceea ce m-a deturnat pe la turcul din colţ – la care oricum trebuia să ajung să iau pepeni, dar aşa am mai zăbovit în faţa congelatorului, complet dezorientat. L-am întrebat pe turc (kurd, de fapt mai precis) ce recomandă pentru grătar. Pui, m-am gândit, să fie şi altceva. Mi-a arătat nişte aripi congelate… până la urmă am luat o pungă de pulpe şi gata.

Cu 2 pepeni, unul în portbagaj şi unul la picioare, i-am dat dii lui BM peste deal. Care e noul meu drum spre oraş, până la un punct, unde trebuia s-o iau în cealaltă direcţie. Dat fiind că băieţii de la Nav4All au trebuit să întrerupă minunatul lor software care-i dădea voce lui Lil’ Jane, a trebuit să opresc din loc în loc să văd pe unde s-o iau, folosind Gugl maps. Şi-uite-aşa am ajuns fix la 2 la strada cu pricina, unde nu era voie cu maşina. Dar, cu 2 pepeni de 10 kile pe mine, n-am avut chef să-i car până la cabană, aşa că am intrat curajos cu BM pe cărarea cu macadam. Arăta un semn „spre Segetenhaus”, după care m-am luat; la bifurcaţia care a urmat, un drum cobora într-o râpă, celălalt pe lângă case. Normal că am mers pe lângă case, întâlnindu-mă cu o tanti care mi-a zis instant că nu e voie cu motoreta şi că vine des poliţia pe jos să vadă ce şi cum. Dada, fix poliţia, fix smbătă seara, fix pe jos. Am mai văzut filmul ăsta. L-am sunat pe L., că nu găseam casa. Care mi-a zis că trebuie să merg până la capăt, pe cărare, „la capătul lumii”. Care am făcut, şi-am ieşit într-o… stradă. Deci greşit. N-am avut curaj să mă întorc pe cărarea cu doamna cea atentă, aşa c-am luat-o pe stradă, după o consultare cu Lil’ Jane. A trebuit să ocolesc bine de tot, până am ajuns din nou la capătul străzii interzise, cu semnul, şi cu iluminarea că trebuia s-o iau pe cărarea spre râpă.

Aşa am ajuns abia pe la 2 jumate la cabană. De mare ajutor, ce să zic. Se poate conta pe mine… nu :(. Din fericire măcar am fost primul, de-am apucat măcar să tai un pepene şi să pregătesc nişte porumb pentru grătar până au început să vină ceilalţi oameni.

S-a făcut focul, atât la grătar,

cât şi în cuptiorul de pizza (mmmm….).

E hipnotizant să priveşti focul.

Apoi jarul,

şi abia când a fost vorba să punem cărneturile am aflat cum stă treaba la oamenii normali: egzistă în supermarket (probabil avea şi turcu’) carne gata preparată, unsă cu mirodenii, special pentru grătar. (V-am zis că-s maniaci ăştia). Puiul meu era gol-goluţ, cu urme de gheaţă pe el. L. zice – „ştii că puiul durează mult pe grătar, vreo juma’ de oră cel puţin.” Nu ştiam. „Mai bine ia nişte carne din ce mai avem, că şaşa e prea multă, şi facem puiul mâine la noi”. Cred că e o idee bună, aşa că mă conformez.

Mâncare a fost într-adevăr din belşug,

şi voie bună de asemenea. Ca la grătare.