Deşi pe parcursul circuitului m-am gândit de câteva ori la Turul Franţei pentru „motivare”, nu ştiu de ce nu mi-a venit să pun titlul „precum Contador”, sau Schleck, nici măcar Lance. Poate pentru că am prins gustul Turului pe vremea lui Indurain, sau poate pentru că sonor e atât de aproape de „a îndura”. Şi nici măcar nu pot să zic c-am întrezărit cam ce îndură cicliştii când pedalează ei prin spectaculoasele peisaje pline de reţete culinare.

Afară cerul era senin de-un albastru pur (din ce cântec am citat? :)), aşa că m-am hotărât spontan să dau o tură cu bicicleta, şi anume în jurul Greifensee-ului, dar invers.

Zis şi făcut. De data asta, pe cât posibil fără opriri, că de-acum ştiam priveliştile. Data trecută am mers pe cărare, cât mai aproape de apă, acum am zis să văd cum e drumul „normal”, de asfalt. N-am oprit decât pentru câteva poze, prima dată la capătul lacului, pentru privelişte,

apoi când se vedea un castelaş peste pajişte,

şi în cele din urmă, după ce terminasem înconjurul, când am văzut nişte berze pe un câmp.

Instinctul adormit de Cousteau wannabe mi-a dat ghes şi am intrat pe mirişte, să văd cât mă pot apropia înainte să se sperie. S-au alertat de la primii paşi, şi după vreo zece paşi să fi fost

au şi luat-o din loc, din păcate.

Ceea ce am făcut şi eu, că mă cam clătinam. A fost mai dur decât data trecută – opririle de atunci au făcut diferenţa, n-am simţit kilometrii în gambe. Acum însă… 40km „dintr-una” îţi cam intră în oase. Mi-am făcut norma pe… oho.