„Ce zici, te tentează o experienţă în mijlocul vulcanicilor fani români?” îl întreb pe S. „Hai la Grasshoppers – Steaua.”
„Hai”.
Meciul e la 7:30, pe la 7:05 ieşim din clădire, mergem povestind până la staţia de tramvai, unde ne aştepta tramvaiul 2 – brusc, fuga să luăm bilete (deh), până să luăm, evident pleacă tramvaiul. „Hai să mergem pe jos până la staţia următioare”, zic, „să mai economisim din timp”. Mergem vreo 50 de paşi, când nu ştiu cum îmi vine întrebarea – „biletul! unde e biletul?” În timp ce mă caut prin buzunare deja conştientizez, deşi refuz să accept, că am uitat biletul. „Aşteaptă-mă în staţie”, şi fug înapoi.
Nu e departe, dar gâfâiala ce se instalează îmi spune că n-aş rezista 90 de minute în locul lui Bogdan Stancu, nici măcar al lui Cristi Tănase.

Iau biletul, mă întorc, văd tramvaiul 2 cum trece, nu-l prindem nici pe acesta. Când vine următorul, S. zice – „îl luăm pe ăsta sau…?” „Eh, abia nu va fi aglomeraţie la intrarea în stadion.” „Mergem la prelungiri, la risc”. Cu glume din astea ajungem în cele din urmă la stadion, prin minutul 20.

Nu e aglomeraţie. Şi suspect de linişte, nu se aud vulcanicii suporteri ai Stelei. La turnicheţi ne controlează, se uită cruciş la mica mea goarnă

şi zice – „o păstrez aici, puteţi s-o luaţi la ieşire”. Fac o figură exasperată – „La Euro aţi permis…” „Am mai oprit o vuvuzelă azi, îmi pare rău, e interzis”. N-am chef de contradictorii, intrăm. Înăuntru, o masă de oameni, cum ar veni câţi să încapă la o masă mai mare, formează galeria lu’ Steaua.

Linişte.

Stadionul – în mare parte gol, la tribune populaţie subţire,

în dreapta la tribuna a doua e o altă mică enclavă românească, dar la peluza cealaltă, pe colţ, vis-a-vis de noi pe diagonală, agitaţie mare: fanii hardcore ai lui Grasshopper.

De pe bannerul lor aflu şi eu că se zice Grasshopper Club Zürich (GCZ), şi nu „Grasshoppers”, cum eronat credeam până acum.

Au scandat şi mai ales cântat non-stop. Extraordinar cum se auzea de tare, o mână de oameni, departe, dar umpleau stadionul. Pe „bandă” nu se aude, dar în realitate era foarte tare. M-au umplut de respect.

Tabela arată 0-0, sper că n-am pierdut mare lucru. După cum curge jocul, se pare că nu. GC „domină steril”, Steaua nu leagă nimic. Nici o fază de poartă, multă vreme. Ca atare, nici un motiv pentru suporterii stelişti să mişte ceva. Deşi, dacă stau să mă gândesc, nici pentru elveţieni, dar ei cântă non-stop. Cum e cu popoarele latine vs. anglo-saxone?

În sfârşit, Latovlevici încearcă un şut anemic rău undeva înspre direcţia porţii, de ajuns ca să se trezească şi suporterii noştri. De aici de la noi pare un dialog suportericesc, nu ştiu dacă dincolo s-a auzit ceva:

Şi eu care în secret mă temeam să nu vină cârduri de suporteri cu potenţial violent, să-i facă lui S. impresie neplăcută despre civilizaţia de la noi din ţară. Cu civilizaţia n-a fost nici o problemă, oamenii au fost foarte liniştiţi.

Mai sus de noi e o fată care a fluturat tot timpul, cu un zâmbet senin şi calm, stânga-dreapta, un steag mic tricolor. Mai jos de noi e un băiat cu şapcă, el mai „aduce” a „lider de galerie”, iniţiază nişte scandări – destul de puţin imaginative, „luptă Steaua”, şi „Steaua – bătăi din palme”, dar tot e mai bine decât nimic. Cântece – yok. Băiatul din faţa noastră s-a ridicat la un moment dat şi a cântat cu voce tare „inima noastră este roş-albastră” – a cântat singur. Mai multe voci (vreo 4) s-au unit întru „Scheiss-GC”, iar după cum pronunţau „Ghe Ţe”, cred că n-au fost pentru prima dată pe Letzigrund, şi ocaziile precedente au fost probabil legate de un anume FC, nu GC Zürich.
Două fete mai jos în stânga ţin de capete un banner mare, pătrat şi tricolor pe care scrie „Făgăraş”, şi scandează cu voci subţiri: „pe ei, pe ei, pe ei pe mama lor!” :).

Cu jocul însă, din păcate, nu prea l-am impresionat pe S.: un meci incredibil de slab. După pauză, parcă s-a mai animat cât de cât.
N-a ţinut mult. Au fost totuşi mai multe şuturi spre poartă, vreo 4 în total. Oricum, faţă de 0.5 în prima repriză, o creştere de 700%.

Ne minunăm cât de î n c e t se mişcă jucătorii, cum s t a a u şi se uită după minge. Tănase fuge un pic spre colţul nostru, cade, abia se ridică, abia se întoarce alene în propria jumătate. E apostrofat de către fani. Şi nu numai el.
„Nu par a fi deloc motivaţi”, zice S. „Poate nici unii nici alţii nu vor să se califice… Totuşi, văd prelungiri”.

Şi golul lor pică, oarecum din senin, dar nu mă miră foarte tare. Au legat un pic mai multe pase, au fost o idee mai dinamici. „Oh, nu, prelungiri… ce calvar…”

Bine, hai să nu exagerăm, nu calvar, dar plictiseală. Nici de palavre parcă nu-ţi vine. Mă gândesc pentru prima oară în viaţă că poate regula golului de aur n-ar fi rea la jocul ăsta – să dea unu’ gol, se termine odată.

S. crede că vor mai da un gol Caii de Iarbă. Eu zic, mai mult cu speranţă decât convingere, „11m”. Iese 1-1 la pronosticuri, ajungem la 11m. Măcar atât, un pic de adrenalină. Speranţele să se tragă la poarta „noastră” se năruie odată cu gestul arbitrului „încolo”, spre cealaltă poartă; cu toate astea, aproape toţi suporterii noştri coboară la mantinelă – oare de ce, s-o vedea mai bine? Sau poate aşa e tradiţia.
Noi rămânem sus şi urmărim concentraţi. „Să vezi că ratează toţi acum, durează la nesfârşit”, glumeşte S. Dar emoţiile sunt mari, ne luăm cu mâinile de cap.

Am filmat primul penalty:

„Tătăăă-ru-şaaa-nu! Tadam, tadadadam.”

Al nostru (Stancu, cred) înscrie. Yeeee!

Tătăruşanu e cât pe ce să apere şi al doilea şut.
Surdu trage cumva prin portar, nu ştiu cum a intrat mingea aia.
„Ştii vorba aia, „Not und Elend?” întreabă S. În traducere literară, „tusea şi junghiul”. E clar, cu fotbalul nu l-am impresionat pe S.
Cum-necum, Tătăăăă-ru-şaa-nu apără şi ultimul penalty, aproape nu-mi vine să cred că ne-am calificat! Jucătorii adverşi se prăbuşesc pe gazon, tribuna oftează prelung.

Dar nu huiduie. Bucurie stelistă, merg la mica galerie de la tribuna 2, vin şi la noi. Îi salutăm cu steagurile, scandăm, ne bucurăm. „Tătăăă-ru-şaa-nu!” şi „Du-mi-tres-cu!”

Frumos. Mă gândesc cu îngrijorare la ce o să facem mai departe, cu jocul ăsta. Dar, grijile, de mâine. Până una alta Steaua a intrat, cam pe furiş dar a intrat, în grupele Europa League. Felicitări!