10 octombrie 2010

Dacă nu mi-aş fi notat, citez, „friiig dimineaţa”, această informaţie s-ar fi pierdut pentru totdeauna, pentru că am uitat cu desăvârşire cum era în dimineaţa de 10 octombrie 2010. (la momentul respectiv habar n-aveam că e 10 octombrie – în vacanţă pierd noţiunea timpului, nu ştiam nici ce zi a săptămânii e, şi că e o dată frumoasă, 10.10.2010).

Era deci frig în acea dimineaţă, deşi din poze nu pare. Ivo, gazda, m-a dus la autobuz dimineaţa la 7 (a, da, parcă acum îmi aduc aminte că era frig, soţia lui Vesna (muzical nume), pe care am lăsat-o în drum, dârdâia). Autogara e hăt în partea cealaltă a oraşului, pe peninsula pe care n-am apucat s-o vizitez, aproape de podul pe care-l văzusem ieri de pe barcă, şi care aflu (uitându-mă la poză) că poartă numele primului preşedinte al Croaţiei.

Am pus poza aici din două motive: unu, pentru a ilustra una din particularităţile limbii slave (sârbocroată, dar şi poloneză) de a articula numele cu un a: „podul lui Franjo Tuđman” se zice „most Franja Tuđmana„.

Al doilea motiv e cuvântul „most„, care înseamnă pod, iar destinaţia spre care mă îndrept este Mostar.

Uitându-mă fugitiv pe hartă, drumul de la Dubrovnik la Mostar părea a urca perpendicular pe coastă, înspre interior, aşa că m-am aşezat pe partea dreaptă în autocar, că părea geamul mai mare şi mai curat. Eroare. Drumul trece o bună bucată de vreme pe lângă coastă, aşa că poziţia ideală este pe stânga, a se lua aminte.

Am vrut să fiu atent când trecem în Bosnia, Dubrovnik e într-o „enclavă” formată de faptul că bosniacii au primit şi ei 20km de coastă. Nu mi-am dat seama când am trecut graniţa, am vrut să am o poză şi de pe coasta bosniacă – din pură nimereală se pare că asta e chiar înainte de a trece graniţa înapoi în Croaţia:

Abia după o vreme am virat-o spre interior.

Peisajul e deluros, frumos, am făcut ceva poze pe lângă râuri verzi, dar n-au ieşit deloc bine prin geamul autocarului. Singura „prezentabilă” e această oglindă a unui canal artificial (cred).

Şi-am ajuns la Mostar. În gara destul de dărăpănată şi tristă caut să iau bilet de tren – Snježana (ce nume tare are :), se citeşte Sniejana) îmi zisese să merg cu trenul la Sarajevo, că e mai frumos, dar – nu e decât un tren, dimineaţa – rămâne varianta autobuz. Las bagajul la autogară şi o iau la picior spre centru, ca să văd cât mai mult din oraş – cale de vreo 20-25 de minute. Zic să maximizez timpul petrecut aici – plănuiesc să iau autobuzul de 4 dupămasa.

Oraşul în zona gării nu pare cine ştie ce, ca un oraş obosit de provincie de la noi, poate doar mai curat – deşi acum cred că s-a mai curăţit şi pe la noi în provincie. Prima privelişte interesantă e lângă râul verde,

pe malul căruia voi continua. Drumul mă duce înapoi în centru, unde dau peste o moschee mare.

Hai să văd şi înăuntru, zic după o ezitare, şi ideea se dovedeşte bună. Una, că e foarte frumos,

şi a doua că nu e nimeni înăuntru.

Moscheea e veche, de pe la 1600 toamna,

restaurată,

frumos pictată,

cu caligrafie arăbească meseriaşă.

Fac nişte panorame pe orizontală

şi una experiment pe verticală (idee furată de la L.),

la fix înainte să intre un grup mare de nemţi. Ghida le povesteşte, stau şi eu un pic să ascult, dar nu am timp pentru tot şi plec mai departe.

Ajung în sfârşit în oraşul vechi cu nume ludic, Kujundziluk,

numit aşa după meşterii aurari care meştereau pe aici – azi o zonă pietruită,

cu tarabe şi terase.

Două lucruri îmi atrag atenţia, această hartă a prăbuşirii Iugoslaviei (am vrut s-o cumpăr, dar mi-a fost mult s-o car, speram s-o găsesc mai târziu, n-am mai găsit-o)

şi acest tricou.

Mi se pare foarte sugestiv că le-am găsit în apropiere, simbolic atât pentru tragedia care a fost aici, cât şi pentru „renaşterea” zonei – oamenii vor să trăiască, vor să râdă, vor să nu se ia în serios.

După senzaţiile preponderent estetice din Croaţia şi Muntenegru, anticipez un fond preponderent emoţional în Bosnia.

Dar până una alta ajunsesem foarte aproape de obiectivul principal al vizitei la Mostar, şi eram foarte curios.