După ce m-am dat jos din bărci am luat-o pe sub arcade

spre cealaltă terasă din afara zidurilor, pentru apusul pe cale să devină tradiţional cu faţa la mare.

Pe stânci, pisici, una-n stânga, una-n dreapta.

Ultimele raze de soare mângâiau zidurile cu o lumină caldă,

în timp ce din golf se apropia ditai Titanicul.

Pare mare şi lent, dar nu e aşa – în curând a ajuns destul de aproape încât să ne salutăm din mâini cu pasagerii,

şi a dispărut curând în… soare.

Care soare se grăbea şi el la culcare

(lăsând în urmă un curcubeu în singurul nor de pe cer),

ocazie cu care am observat că de la această terasă, în acest anotimp, apune exact în spatele zidului.

M-am întins cât am putut spre larg să-l văd cum apune, dar în ultimul minut mi-a scăpat.

„Aveţi grijă să nu cădeţi”, zice o voce. E o tanti între două vârste, care intră în vorbă. „Foarte frumos, nu?”
„Da.”
„Noi suntem în concediu, cu maşina, am venit în jos pe coastă. Ne-a plăcut foarte mult, cel mai mult la Dokia” (sau aşa ceva, n-am înţeles exact). „Un oraş alb, medieval, superb.”
Soţul ei aproba tăcut şi timid din cap.
După accent par austrieci, ceea ce se şi confirmă la întrebarea-mi. Mai schimbăm vreo două amabilităţi, după care ne luăm rămas bun. Interesantă nevoia unor oameni de a avea astfel de convorbiri – tanit părea că abia aşteaptă să împartă cu cineva acele impresii (poate pentru că soţul era atât de tăcut :). Austrieci joviali aflaţi în concediu, „ca la carte”.

Cât mai era lumină, m-am întors la port

pentru o privire de ansamblu,

şi am luat-o pe lângă felinar

spre pontonul cu bănci pe care-l văzusem azidimineaţă din larg.

De aici am încercat o panoramă de 360 de grade,

formată din 2 bucăţi. Nu ştiu dacă se înţelege ceva, dar era fain.

Uitându-mă înapoi la ziduri

îmi închipuiam Dubrovnicienii cântând „când seara se lasă-n oraşul meu drag”.

Şi seara se lăsa peste cartierele mai vechi

şi mai noi,

iar după o ultimă privire de ansamblu (de fapt au fost vreo 5 panorame din care am ales-o pe asta)

am intrat înapoi „pe străzi”.

Se făcu de cină, pe care am luat-o la un colţ de Stradun cu piaţă. În poza asta se vede cât de mult distorsionează camera unghiurile. Drepte, cum ar trebui să fie, sunt doar solniţele…

Am mâncat nişte tocană de peşte cu mămăligă,

un pic piperată, dar foarte bună. Mai puţin bună a fost conversaţia fetelor de lângă mine – două americance şi o franţuzoaică, studente probabil – băi frate, avea una dintre ele o voce sonoră, şi vorbea nişte tâmpenii, de-mi venea să zbier brusc la ele ca Elmer – „QUIET!!”. Cred că 80% din timp şi-au bârfit o prietenă, într-un hal prostesc şi superficial care m-a scos din sărite.

Ca să-mi îndulcesc nervii întinşi am luat-o pe străzi

şi am dat de o clătitărie cu aluat foarte subţire, unde am comandat cu gem de vişine şi cremă de vanilie – combinaţia ideală.

Mniamm. Astfel înarmat am luat-o din nou pe străzi,

şi, nu ştiu cum, poate şi pentru că bateria la camera cea mare intrase în grevă şi o aveam doar pe cea mică, mi-a venit ideea unei panorame pe spaţiu strâmt. Deci, stimaţi telespectatori, ultimul răcnet în materie de fotografie turistică e panorama „dintr-un foc” din mijlocul unei intersecţii:

Tadaaam. M-am jucat aşa

de câteva ori,

iar când am ajuns în piaţa principală, am încercat figura şi cu Stradunul.

A ieşit binişor, ajutat şi de faptul că strada era aproape pustie, cu marmura lucind ireal.

Lucru care m-a îndemnat să mă aplec, să prind mai mult din pardoseală…

…şi aşa am ajuns la a doua inovaţie fotografică personală – poza de la nivelul caldarâmului. Adică aşezând camera pe jos, dai declanşare la 2 secunde, apeşi pe trăgaci, şi iată cum vezi oraşul de la nivelul solului.

Priveliştea lui Jerry (din „Tom şi Jerry”).

Am aplicat metoda şi pe alte tipuri de pavaj

de stradă lăturalnică (ca şi la Budva, nu mă puteam desprinde de oraş, am mai dat o tură nocturnă după ce teoretic terminasem „toată treaba”,

şi am încheiat cu două poze din şanţul de scurgere

de pe Stradun.

În drum spre casă m-am oprit într-un bar unde zicea „free wireless” – dar nu mergea. Chiar dacă pe ecrane rula meciul Croaţia-Israel, la pauză am plecat la alt cafe, unde a funcţionat netul, dar am aflat abia la sfârşit că a fost 0.6 kuna pe minut. Cu 7 Kuna la un Euro, a venit 5 Euro pe oră. Plus un ceai, de încălzire, că am stat la o masă afară. Era frig, dar am vrut să prelungesc clipa de „larevedere Dubrovnik”.