Poveştile lui M. de la Mostar şi Ohrid au fost catalizatorul deciziei pentru această călătorie, prin urmare eram foarte curios să văd podul. Din poze părea frumos, dar nu mă aşteptam să fie atât de frumos. Unul din puţinele „obiective” care arată mai mare şi mai spectaculos în realitate decât în poze.

Îţi dai seama că ai ajuns când străduţa din cartierul Kujundziluk pare a se înfunda cu un dop de oameni – e din cauză că mulţi stau la coadă să se pozeze cu podul.

Dar – e dimineaţă, soarele bate din partea cealaltă, aşa că nu am de gând să pierd multă vreme pe această stradă, ci vreau să ajung la pod, să urc pe el

şi să mă uit un pic înapoi. E o zi cu soare, oraşul vechi şi apa râului Neretva fac de-o privire lungă şi-o poză

– două.

Şi încă n-am ajuns la punctul culminant. Soarele bate din faţă, deci trebuie ajuns dincolo şi căutat un loc panoramic pe malul celălalt. Zis şi făcut, trec podul, ajung dincolo – da, de aici bate soarele bine,

aşa că o iau repede pe străduţe pietruite

pline de turişti (nu mă aşteptam, e de-a dreptul aglomerat, sunt grupuri-grupuri, străini de toate naţiile, aud spaniola de exemplu). Mă strecor printre ei ţinând direcţia, pentru că ochisem un mal înalt pe partea cealaltă – ocolesc un pic pe sus şi ajung la unul din cele mai faine puncte de observaţie:

Scena merită descrisă, chiar dacă se vede în poză: deci erau aceşti doi pescari (unul se vede în faţă jos), n-aveau nici o treabă.

Apoi, excepţionala maşină galbenă,

cu care probabil veniseră (e un mister cum au ajuns la „locul de parcare”)

Pe fond, podul de piatră alb peste râul verde,

iar pe sub arc se văd casele colorate ale centrului vechi.

Pe pod, oameni.

Ce ziceam, că mă aşteptam ca Bosnia să fie mai puţin „estetică”? M-am înşelat.

Priveliştea m-a lăsat mut. Cu toate cele 1000 de poze trase, tot mi-am luat timp să şed pe o treaptă de beton şi să mă uit, pur şi simplu. Atât de alb era podul, încât trebuia privit cu ochelari de soare.

Când vedeam oamenii îmbulziţi pe pod şi în oraşul vechi, mă minunam cum de aici, de unde se vede atât de frumos, sunt SINGUR cu cei doi pescari!

N-am rămas mult timp singur, întâi a venit un grup de… români, care au făcut o poză şi-au plecat, şi apoi un cuplu de norvegieni, care au făcut mai multe poze (eu le-am făcut una), m-au întrebat de unde sunt, când au auzit România, „a, ce cool„, şi noi vrem să mergem în România la anul. „Foarte frumos, daţi-mi emailul şi vă dau ponturi.”

Am mai rămas şi după ce a plecat Morten şi cu doamna lui („Morten Olsen”, am gândit cu voce tare, şi greşit – era danez), am zis că stau până absorb peisajul ăsta ca un burete, să-mi rămână cât mai mult în amintire – bănuiam că pozele nu vor putea reda splendoarea, luciul, contrastul. Acest pod trebuie privit cu megapixelii ochiului uman.

Stari Most („Vechiul Pod”) a fost construit în 1566 pentru a înlocui o punte suspendată de lemn pe care neguţătorilor le era cam frică să treacă cu mărfurile lor. E o minunăţie a arhitecturii otomane – acelaşi stil arcuit cum am văzut la Prizren, dar mult mai înalt, şi construit dintr-un singur arc, fără sprijin în mijlocul râului.

Arată „ca nou”, pentru că… este nou. Podul vechi, după ce a transportat oameni de pe o parte pe cealaltă a râului Neretva timp de 427 de ani, a fost distrus de obuzele croaţilor bosniaci în 1993. Ca şi atacul sârbomuntenegrean asupra Dubrovnikului, nu înţeleg ce au avut cu podul. Acum că l-am văzut, senzaţia de revoltă e mult amplificată – auzisem şi înainte, dar neştiind cum arată nu realizasem dimensiunea „sacrilegiului”. Care-o fi fost motivaţia? Simbolică? Mă îndoiesc că avea mare însemnătate militară, atât podul, cât şi Dubrovnikul. Foarte, foarte trist.

Tocmai când gândeam aceste lucruri deprimante, am văzut imaginea captată mai jos, din nou simbolică – sper că l’amour va învinge până la urmă, pour toujours.

Partea „bună”, dacă se poate numi aşa, e că acum podul şi alte monumente restaurate dau o idee despre splendoarea lor de la începuturi, când abia fuseseră construite. Comunitatea internaţională a băgat bani în restaurare, au folosit pietre din podul vechi şi pietre noi din aceeaşi carieră folosită acum 500 de ani. L-au terminat în 2004.

Am mai stat un pic, meditând la aceste; tocmai când mă pregăteam să plec, văd agitaţie sus, lume înghesuită pe pod.

Nici n-apucă întrebarea să se formuleze în gând, că dintr-o dată, pleoşc!

Hopa! Nu credeam c-o să am norocul să văd săritorii în apă – la urma urmei, e octombrie, extrasezon, apă rece… dar ei sunt la datorie. Pregătire….

salt…. (îl vedeţi? e pe la nivelul caselor)

şi întindere pentru impact.

Conform Lonely Planetei, tradiţia „Ikarilor din Mostar” era în evul mediu o afişare a masculinităţii. Între timp au un „club de diving„, şi sar „pe bani” – unul strânge bani „de poze” de la turişti, şi se sare când se strâng destui în căciulă. 21 metri e înălţimea. Wikitravel zice că apa râului e mai mereu la 12 grade celsius (vara), şi nu recomandă imitarea ikaruşilor – poţi face atac de cord. Băieţii se udă cu apă rece înainte să sară.

M-am rupt cu greu de peisaj, şi am luat-o înapoi spre oraşul vechi. În timp ce mă gândeam pe unde să ajung la un restaurant pe mal pentru prânz, numai iacă ce dau peste un alt pod,

asemănător, dar mult mai mic – o variantă în miniatură al lui Stari Most.

Se numeşte Kriva Ćuprija şi a fost construit cu câţiva ani înainte, servind drept test pentru cel mare. Test reuşit – a supravieţuit bombardamentelor, dar şocurile l-au slăbit atât de mult încât la scurt timp după război a fost luat de ape. Ce vedem acum e varianta restaurantă.

O iau înapoi prin Kujundziluk, oraşul vechi,

ajung şi la restaurantele de pe mal, de unde se vede foarte frumos.

Aş mânca nişte cevapcici, dar, surpriză, nu au! Hmm… mai fac o poză,

mă mai gândesc… mă uit la ceas, şi mă hotărăsc – hai înapoi. Dau skip la prânz, poate prind ceva burek pe drum, şi dau să prind autobuzul de 3 spre Sarajevo. Zis şi făcut. Înainte de asta însă vreau să ajung la apă, unde îi văzusem pe oameni înainte, de la punctul de observaţie, chiar lângă pod.

Ce frumos se vede. Îmi pun şi ochelarii de soare.

Trec din nou podul de piatră,

mă opresc puţin sus în „vârf” (e destul de ciudat şi instabil, aşa ascuţit şi în pantă), pentru un pic de savurare a momentului şi o poză din „perspectiva broaştei” care a devenit „tradiţie” (observaţi tocurile tipei care se chinuie să nu cadă – eu nu înţeleg… da’ mă rog, poate nu trebuie să înţeleg).

Să nu uit să pun şi pavajul la colecţie, altă tradiţie,

şi apoi cu un prim-plan –

două –

la casele colorate,

îmi iau larevedere de la Kujundziluk

şi Stari Most (mi-a devenit… drag, cumva. poate şi pentru că am prins o zi frumoasă)

şi o iau la picior spre autogară. Evident, e deja târziu, dar tot mă opresc la o pekara (brutărie) să iau un burek cu cartofi (recomandat de A.) şi un iaurt, bunuri de binevenit consum în autobuzul pe care-l prind „la mustaţă”.