12 octombrie 2010

Când americanul ne-a intrebat la sfârşitul turului pietonal din Sarajevo ce-i recomandăm să mai vadă la sfârşitul excursiei, atât eu cât şi irlandezul am zis „Serbia”. Păi, până acum toţi fără excepţie i-au vorbit de rău, ar fi interesant să vezi şi celălalt punct de vedere, nu? Ceea ce am făcut şi eu, foarte curios să văd cum arată „bau-baul Balcanilor” de aproape.

Autobuzul mă lasă la autogară, nu departe de gară, o zonă nu foarte diferită de Gara de Nord. Blocuri cenuşii, ceva neoane, intersecţii, lume multă, miros de „gară” – o zonă nu foarte prietenoasă, sau nu prea-mi plac mie gările. Sunt pe sistem „no reservation”, aşa că mă uit pe hartă să văd ce zice Lonely Planeta, la ce han pot trage, mai spre centru. Spune de vreo două hoteluri de lângă gară, dar nu prea-mi place atmosfera pe-aici, hai să mai vedem. Pentru a ajunge în centru urci cum ieşi din gară drept înainte pe o străduţă – asta e tot ce deosebeşte Belgradul de Bucureşti până acum, faptul că e în pantă.

Ajung pe un bulevard central, un fel de Magheru, şi caut cu insistenţă un hotel care pare interesant (Planeta nu zice nimic de hosteluri sau pensiuni, dar nu mă mir, aşa era (e?) şi la Bucureşti până nu demult – hoteluri puţine, scumpe şi slabe.). Mă rătăcesc, întreb doi poliţişti, îmi explică, îl găsesc – e în renovare, închis. Uff. Trec la planul B, un hotel pe acelaşi Magheru, care zice că e de 3 stele, dar nu pare, e destul de prăfuit, cu camere simple, dar destul de ieftine (30 de euro, dacănumănşel), aşa că rămân aici – nu mai am chef să umblu cu rucsacul în spinare.

Priveliştea e deosebită,

aşa că nu pierd prea mult timp în cameră, ies să văd cu ce se mănâncă Belgradul. La propriu, că mi-e foame.

Hotelul e chiar pe „Magherul” lor, numit Terazije,

şi chiar vis-a-vis de mine e hotelul Moscova, una din clădirile-emblemă ale oraşului.

O iau la dreapta cum te uiţi la Mocba şi nu după mult timp ajung la o zonă pietonală. Cu fântâni,

chioşcuri, magazine, maşini expuse

şi lume

bună

plimbându-se.

Se observă clădirile nu tocmai spectaculoase din poza de mai sus – e partea „comunistă” a bulevardului, iar după poza cu pardoseala

ajungem şi în partea mai veche,

cu clădiri frumoase şi renovate.

N-ai zice că această stradă acum 10 ani era bombardată, cu electricitatea întreruptă, cum mi-a povestit un prieten cetăţean al urbei. Chiar şi aşa, oamenii ieşeau la promenadă.

Am ajuns la capătul străzii şi începutul unui parc. Priviţi poza de mai jos, făcută în grabă – până să scot aparatul, să-l deschid, să apăs pe trăgaci – s-a şi făcut verde. Tocmai s-a făcut verde, dar priviţi unde sunt cele două bătrânici – în mijlocul străzii, ceea ce sugerează că au pornit traversarea cu nonşalanţă pe când semaforul arăta un roşu aprins. Culmea e că ceilalţi, mai tineri, au aşteptat să se facă verde. M-au distrat, m-am simţit „ca acasă”.

Parcul are, ca şi la noi, Colţul Şahiştilor,

aflaţi la datorie, cu chibiţi cu tot.

Dar eu n-am venit să văd parcul, ci ce e dincolo de el – Danubius!

De fapt, nu ştiam eu la vremea aceea, dar asta era Sava, care se varsă în Dunăre un pic mai încolo (vedem imediat). Înainte de asta arunc o privire mirată la dreapta – o cetate mare, curată, luminată, şi ceea ce pare o expoziţie mi se desfăşoară la picioare.

S-o vedem.

E foarte bine plasată la poalele zidurilor cetăţii, şi cu vedere panoramică pe deasupra.

Pe râu se văd barjele de care vorbea lonely planeta – restaurante de lux.

Nu încetez a mă minuna de cât de mare e cetatea,

cât de variată arhitectura.

Şi are nişte puncte de observaţie deosebite,

să tot vii aici seara cu fata.

S-au aprins luminile,

se lasă întunericul.

Am ajuns în sfârşit la vărsarea Savei în Dunăre – de aici nu-mi dau seama care e mai mare.

Uitându-mă la Dunăre mă apucă nostalgia. Eheei, apele astea o să ajungă la noi nu peste mult timp. Cu asta, cred că am văzut Dunărea în toate capitalele prin care trece: Viena, Bratislava (dar acolo nu-mi aduc aminte), Budapesta, Belgrad.

Merg mai departe, pentru că zidurile nu s-au terminat,

de fapt, cetatea veche parcă abia începe.

Îmi zisese M. că e surprinzător de mare,

dar nu mi-am închipuit că e atât de impozantă,

cu atât de multe cotloane interesante.

Am ieşit în sfârşit la poarta de… intrare,

unde am făcut şi cale-ntoarsă. Pentru cine merge… ziua, şi are chef de atmosferă medievală la masă, pe ziduri e un restaurant cu o terasă de unde se vede aşa.

Înainte de a reintra pe sub arcade

am trecut în noaptea parcului pe lângă un grup de tineri destul de zgomotoşi, care cântau un cântec despre… Hillary. Da, poliţiştii pe care i-am văzut împânzind oraşul erau prezenţi la datorie datorită ei. Mă îndoiesc însă că micul cântec pe melodie de suporter de fotbal era foarte prietenos.

Înapoi în altă aripă a expoziţiei, de data asta de postere cu replici ale unor tablouri celebre. N-am pozat digigrafiile, ci micile etichete descriptive, surprins de scrierea numelor – acest tablou de exemplu era de Pol Sezan.

Ştiu că în alfabetul chirilic cuvintele (toate cuvintele) se scriu fonetic – sârbii au păstrat obiceiul şi când scriu în alfabetul latin. De altfel, în Serbia se întâlnesc inscripţii în ambele alfabete, fiecare pare a scrie cum vrea.

Nu vă mai arăt poza cu eticheta unui tablou de Ogist Renoar, ci mai bine o altă secţiune (e mare expoziţia), cu fotografii.

Deci văzând aceste fotografii mi-a venit să bag aparatul în geantă şi să nu mai fac nice o poză. Senzaţionale. Mai ales peisajele.

Bineînţeles că nu m-a ţinut impulsul şi am mai făcut poze, înapoi pe zona pietonală

(care am boscorodit la primarii Bucureştilor, toţi cei care s-au perindat, că n-au fost în stare să facă o zonă pietonală în centrul vechi, sau pe Calea Victoriei, sau pe Magheru – oriunde, numai să fie. E inima oraşului, nu poţi să ai o capitală „cu pretenţii” fără o zonă pietonală. Să fie loc de magazine, de terase, de plimbare, de aer.

Am vrut să văd cât mai mult pe lumină, dar acum că s-a întunecat veni şi vremea mâncării. N-am avut răbdare să merg la seminimereală (adică să merg atent pe stradă uitându-mă după oportunităţi) aşa că am ales un restaurant din Lonely Planet – ?. Aşa se numeşte, ?.

Are şi o istorioară nostimă, e chiar în faţa catedralei,

şi se numea – „Taverna Catedralei”. Clericii de vis-a-vis au protestat, că e un nume blasfemitor, iar omul, foarte mirat de aceste, a schimbat numele în – ?.

Eu mai aveam pljeskavica pe listă, care am executat, e un fel de mic mare.

Ca desert am savurat o plăcintă cu vişine de la o pekara din apropiere, poate nu arată dar a fost foarte bună,

şi am luat-o pe lângă terase,

spre case.

Una peste alta, plăcut impresionat de Cetatea Bălgradului (repede, unde e de fapt Bălgrad? :)). Are plăcerea să încheie povestea zilei, cu o imagine panoramică la 360 de grade.

Laku noć, Beograd.