Odată sindromul King Kong Hong satisfăcut, următoarea ţintă e o poză la faleza cu zgârienori. Microbuzul mă lasă la gară – e bine, iau metroul să trec strâmtoarea, spre staţia cu nume nostim, Tsim Sha Tsui. Ies de la metrou şi urmez semnele spre port – după primul colţ dau peste o clădire spectaculoasă, în stil european, cu zgârie-nori în spate şi fântână în faţă – clasic. Nu ştiu ce e, dar arată mai fain decât în poză.

Portul nu e departe, şi mă opresc un pic să admir vaporul –

am o fascinaţie pentru vapoarele mari şi albe, poate de la primul P&O văzut cu Takeda acum mulţi ani cum se înghesuia pe canalul veneţian.

Ca să ajung la partea interesantă a portului trec pintr-un culoar ciudat, probabil ziua plin cu magazine-tarabe, acum sunt închise şi oamenii strâng catrafusele, astfel încât în spaţiul oarecum aerisit îmi atrage atenţia domnul Gafencu – ăsta musai că e român.

„Definiţia succesului”, „Best of the Best” scria pe afiş – măi să fie. Lux de tip „show off”, care mie-mi face pielea de găină – dar să nu judecăm dacă nu ştim. Vizitaţi http://igafencu.com, chiar sunt curios dacă numele are legătură cu ceva românesc, nu m-am dumirit.

Gândind aceste ajung în port, la turnul cu ceas,

dar ce mă interesează pe mine e spre partea cealaltă.

Stai aşa, să ne luăm timp, că nu ne grăbeşte nimeni. Fac o încercare (mă rog, mai multe, dar aici ajunge una) cu DSLR-ul,

apoi una cu aparatul mic.

Şi încă vreo 20, care au ieşit toate la fel. Încerc să absorb peisajul cu toţi megapixelii ochiului, şi în mod evident nu sunt singurul.

O iau încet pe faleză în jos, cu ochii pe malul celălalt.

Mă încerc cu un zoom la clădirea ondulată de sticlă,

apoi cu o panoramă de la camera mică – dar setarea asta nu funcţionează noaptea.

E vremea unor alte comparaţii – camera mică

cu cea mare,

care are avantajul că pot să mă joc mai uşor la setări, de exemplu să fac poza mai luminoasă.

Luminile se văd ca prin ceaţă pentru că… e ceaţă.
Nu mai ştiu unde am citit că Hong Kong are cel mai lung şir de zgârie-nori. Pare plauzibil.

Îi mai admir o vreme alături de localnici,

apoi continui pe faleză până ajung într-o piaţă mai mare,

cu tineri şezând pe scări.

Aa, dar stai aşa, că de aici începe – ia să mă uit în cartea cu Hong Kong primită de la M. şi cărată în vesta cu multe buzunare, un accesoriu de călătorie reactivat după multă vreme (din păcate, fermoarul buzunarului pentru telefon iar s-a stricat) – da, e faleza cinematografică,

după cum se vede şi după semnele specifice.

Nu numai că au statui cu diverse personaje mai mult sau mai puţin

cunoscute

din filmele produse în Hong Kong, dar au şi un fel de „avenue of the stars” à la Hollywood, cu amprentele… mâinilor. Nu ştiu de ce eu îmi aduceam aminte că stelele de la Hollywood au amprentele picioarelor – greşit, pe stelele americane sunt doar numele şi un simbol al „meseriei” artistului – aici au şi amprentele mâinilor. Care par mai mici decât ţi-ai închipui. Aici steaua cea mai importantă:

Pardon, aici:

După avenida starurilor se face o cotitură, iar după cotitură faleza continuă,

dar eu mai departe nu mai merg, fac cale întoarsă. Mergând înapoi pe faleză mă gândesc că Hong Kongul aici nu arată cum m-aşteptam, poate ar chiar merge poza asta drept ghicitoare fotografică.

E deja aproape 1 noaptea, sper să mai prind metroul să trec strâmtoarea (din câte văd nu sunt poduri, doar tuneluri). Mă întreb până la cât au deschis metroul, şi aflu când ajung înapoi la staţia Tsim Sha Tsui: până la 1 noaptea. E deja 1 şi 2 minute – închis, nu mai e nimeni,

doar un paznic care-mi sugerează să iau un autobuz de pe Nathan Road. Mă duc spre Nathan Road, trec pe lângă Lock Road, ajung, trec strada cu mare atenţie (se circulă invers faţă de la noi, evident, fost teritoriu britanic),

mă uit după autobuze,

Dar nu găsesc nici unul care să mă ducă unde vreau. Nici oameni de la coadă pe care îi întreb nu pare a şti pe ce lume trăiesc. Sau nu înţeleg nimic din ce le spun si dau doar din cap dubitativ-politicos.

Într-un târziu renunţ la ambiţia de a nu lua taxiuri şi mă urc într-unul. Face cam 6 euro până în apropiere de hotel, nu e mult, dar mie nu-mi place deloc să merg cu taxiul, mereu mi-e că mă păcălesc deh, sechelă de bucureşti. Eh, dezvăţul are şi învăţ. Până una alta mi-e foame, cam toate celea sunt închise, aşa că intru într-un omniprezent magazin 7eleven, unde însă nu găsesc de mâncare decât nişte sandwichuri tip „de plastic”. Mda, mie mi-e foame încă de când am plecat de la hotel, dar am zis că prioritate are vizitatul, şi apoi mâncatul, găsesc eu ceva pe drum. Iată că n-am găsit, iar acum din diversitatea celebră a bucătăriei asiatice, prima experienţă e cu nişte senvişuri de plastic americane. Bune şi alea, decât nimic.

Când ajung la parterul blocului unde stau, observ că era un restaurant chinezesc deschis o clădire mai încolo – dar parcă nu-mi vine neapărat să mănânc de la ei, pare destul de „greu” cu puii ceia tăiaţi atârnaţi în geam. Mâine. Azi intru în clădire, urc în lift… liftul oprit, nu merge – şi-mi aduc aminte că văzusem scris că după ora 23 se opreşte liftul – aaaah. Dă-i pe scări – camera mea e la etajul 11, iar priveliştea scărilor nu e deloc îmbietoare.

Spre deosebire de uşa hostelului, care e mai simpatică (abia azi mi-am dat seama că „yesinn”, cum e trecut pe hostelworld.com, vine de la Yes Inn).

Îmi mai fac timp pentru îngurgitat cele sandwichuri cu lapte, descărcat pozele pe netbook – n-am însă nici răbdare să mă uit la toate, se şi vede destul de mic pe ecranul de 10 inci, şi – ne aşternem la primul somn asiatic. Să tot fie vreo 2 jum’ate noaptea, acasă e minus 7 ore, 9 – e ok, sunt obosit, e bine că aşa scap de probleme cu fusul orar. Noapte bună.