450 de chinezi şi 12 români – dar nunta n-a fost mai deloc diferită de ce e pe la noi. A început, ca pe la noi, cu mirele şi apropiaţii mergând să „ia mireasa de acasă”. Deosebit a fost doar că am mers cu 6 maşini – am fi încăput în 4, dar numerologia chineză spune că în 4 nu e bine, număr impar nu e bine – deci 6. Acasă la mireasă s-a consumat şi partea „spirituală” – nu au slujbă propriu-zisă, n-am fost nici la vreun templu, ci au amenajat într-un colţ al casei ca un fel de altar, în cinstea strămoşilor – acolo s-au înfăţişat câteva minute C.&J. pentru un moment spiritual.

Înainte de asta fuseserăm primiţi ospitalier, cu un bol de supă ritual; când mireasa ne-a luat farfuriile a trebuit să-i dăm simbolic un plic primit anterior conţinând o bancnotă – mici superstiţii, ca pe la noi. La sfârşit mirii s-au înclinat în faţa părinţilor, s-au îmbrăţişat, şi atunci a fost cel mai emoţionant moment, când „tata-socru” i-a zis lui C. – „you’re my son now” – „de-acum eşti fiul meu”. Şi gata.

Ne-am dus înapoit la hotel, unde sala mare de bal era plină. Majoritatea oaspeţilor sunt prieteni şi clienţi de-ai domnului W., tatăl miresei; la o masă noi şi la o masă prietenii lui J. Sala nu părea foarte mare ieri când am inspectat-o, dar – a ţinut peste 400 de oameni.

Nunta a durat 3 ore-n cap, timp în care am consumat 10 feluri de mâncare (!). Mâncare chinezească de cea mai bună calitate, inclusiv supă din aripă de rechin – aflasem anterior de la A. că acest fel de mâncare foarte prestigios pune însă în pericol populaţia de rechini din oceane, odată cu creşterea afluenţei materiale a chinezilor. Noi n-am mâncat în toată călătoria, dar la nuntă, vorba lui A., dacă tot au murit rechinii, măcar să n-o fi făcut degeaba. Aripa în sine nu mi s-a părut că ar avea cine ştie ce gust, şi într-adevăr – conform wikipedia, aripa în sine n-are gust, care e dat de celelalte ingrediente ale supei – e apreciată însă pentru textură – asiaticii pun mare preţ atât pe gust, cât şi pe textură în mâncare.

În aceste 3 ore, mireasa a schimbat 3 sau 4 rochii, de fiecare dată intrând ceremonios cu mirele. Aşa e obiceiul. Rochiile au fost exact ca pe la noi, „Europene” – eu mă aşteptam la îmbrăcăminte spectaculoasă tradiţională chinezească, iar pe asta mizând, decisesem să nu car costumul în rucsac prin toată Asia şi m-am îmbrăcat cu o cămaşă tradiţională românească, de in, mult mai uşoară şi mică în bagaj. Doar că… am fost singurul specimen de acest fel, toţi ceilalţi fiind la costume „vestice”, închise la culoare. M-am simţit oarecum ca o morsă între pinguini, dar n-ar fi prima oară, aşa că nu mi-am făcut prea multe probleme.

Petrecerea a fost întreruptă în câteva rânduri de „evenimente în program” – la început s-a prezentat un film cu poze pe muzică despre miri – de când erau ei mici şi până azi – fain, cam ca la Lyon, la nunta crashuită cu P&P. Apoi două feluri de mâncare, apoi speech-uri: tata-socru mare, tata-socru mic, apoi un prieten de-al mirelui (adică A.), apoi o prietenă de-a miresei. Totul moderat de către MC-ul ceremoniei („starostele”, pe româneşte)

şi intercalate de diverse gustoase mâncăruri. Astfel timpul a trecut foarte repede, până să te dumireşti, au venit deserturile (şi ele foarte bune), şi lumea a început să plece.

Planul era să mergem într-un club după nuntă, dar am schimbat pe un bar, să putem şi noi sta de vorbă – ar fi fost interesant în club, dar muzica era foarte tare, ori noi ne vedem atât de rar, mai mult ne-a uns la inimă o şuetă la un pahar de şampanie.

Casă de Piatră!