3 iulie 2011

Până ajungem la Ouchy se face ora patru. Găsim loc de parcare chiar lângă port, dar cu vreo 10 minute prea târziu – în timp ce ne apropiem de doc vedem două vapoare cum pleacă – primul era ”al nostru”. Întrebăm la ghișeu, următorul e abia la 7 fără 20! Ce ne facem? Luăm bilete, și până una alta mergem până la faleză, să ne uităm la ce ne așteaptă: viile din Lavaux.

Zona asta e unul din locurile mele preferate, din toate pe care le-am văzut, abia aștept să le vedem din vaporaș – e abia a doua oară, după excursia memorabilă cu D, R B și N. de acum câțiva (câți?) ani.

Până una alta însă, întreb la ghișeu unde se poate mânca bine de prânz, zice că la ”pirat”, îmi explică în franceză cam pe unde vine, nu înțeleg tot dar presupun că pe malul apei, așa că o luăm faleză, în stânga bărci,

în dreapta spațiu de agrement.

Ajungem în capăt, nici urmă de pirat. E un pod însă,

de unde ies niște cadre faine, cu portul

și orașul.

Ne întoarcem, trecem

de bariera fântânilor arteziene

și găsim (cu ajutor neprecupețit de la Lil Jane) restaurantul Le Pirate, anexat hotelului cu același nume, un pic mai încolo peste drum de faleză. Luăm loc, eu un pește, G. niște scoici, și, dacă tot aparține restaurantul de un hotel, mă duc la recepție și cer o parolă de wireless – fata îmi spune că teoretic e doar pentru locatari, nu și pentru mâncători, dar cu un zâmbet ”face o excepție”, și astfel putem urmări ultimul set din finala de wimbledon dintre Djokovic și Nadal pe… ipod.

Mâncăm mult și bine, de până ajungem înapoi la lac

vine și ora plecării.

Ne așezăm strategic în spate, în aer liber, lateral, ca să iasă pozele. Prompt însă vine o familie de englezi, cred, care nu mai găsește locuri pe scaune așa că… stau în picioare, fix în calea noastră vizuală.

Cu toate astea, reușesc

să

trag

câteva

(multe,

prea multe)

cadre

cu aceste

vii

verzi

care pe mine mă ”rup” la sentiment. Poate și în amintirea timpului petrecut aici. Un loc unde m-aș muta mâine, dacă aș avea din ce să-l plătesc și să-mi rămână și de mâncare :).

Ajungem curând la Vevey, orașul cunoscut pentru piața foarte mare, festivalul de vin de la fiecare 25 de ani (!) și sediul Nestlé, clădirea de sticlă din stânga.

Nu stăm mult, la plecare îi spun lui G. că undeva pe acea faleză e statuia lui Eminescu, una din frumoasele surprize avute în străinătățuri.

Mergem înainte, cu soarele pe urme (uite-așa te alegi cu un red neck)

iar clădirea galbenă

ne anunță că am ajuns la Montreux.

Unde oamenii au scos prosoapele la uscat, probabil după agitația de la festivalul de jazz (de fapt, de muzică în general),

ale cărui corturi albe sunt și azi la vedere (mai durează o săptămână).

De altfel, lumea e probabil pe jos, că nu e nimeni în balcoane.

Plecăm, iar imaginile de pe vaporul părăsind Montreuxul sunt dintre cele mai memorabile.

Probabil şi pentru acest parapantist,

dar nu neapărat și pentru acest schior nautic, preocupat să nu cadă.

Vaporul trece scurt lacul până la capăt, la Le Bouveret, care am crezut că e în Franța, dar nu e. Oricum n-am coborât, am plecat înapoi

iar pe la mijlocul lacului

prindem viteză.

Ajungem curând din nou la vii

și nu ne mai oprim pân’ la Ouchy (că și rimează)

Deja lumina se ”înmoaie” a apus, bate frumos pe lebede

și pe bărci, mai ales pe cele roșii.

Trăgând cadre cu bărcile roșii, ochii cad vrând-nevrând pe niște înghețată,

și trebuie să urmăm exemplul – la fața locului însă ne fac poftă întâi niște clătite.

Ne așezăm chiar în spatele tarabei la o masă cu priveliști

deosebite.

Cea mai deosebită a fost însă barca cu doamne în niqab. G. a pus faptele cap la cap – domnii își scot consoartele astfel îmbrăcate la ora închiderii, când nu mai e așa cald, și nici atâția gură-cască. Poza am făcut-o doar așa, ”camuflată” ca poză peisagistică, nu se distinge mare lucru dacă nu știi – doar că acum știi.

Până terminăm noi clătitele, umbrele se lungesc,

așa că ne luăm înghețata și o pornim pe faleză înapoi.

Catargele

se reflectă ireal în apă,

dar lebedelor nu pare a le păsa – sunt obișnuite.

Lăsăm în urmă C-ul simbolic al Ouchy-ului, care nu știu de la ce vine,

luăm mașina și pornim înapoi. Însă, chiar înainte de a ieși pe autostradă, o iau exact în direcția opusă indicațiilor lui Jane – mi-a venit ideea să mergem pe șoseaua paralelă cu drumul parcurs azi pe apă – printre vii.

Îmi pare rău că nu mi-a venit mai devreme ideea, am fi prins mai mult timp pe lumină, dar chiar și așa ies niște poze pastelate.

Ne oprim, inevitabil, undeva unde avem loc pe dreapta, în dreptul satului Dezaley, și ne uităm înapoi.

Abia înainte să plecăm de tot observ că a răsărit și luna, subtțire ca un fir de ață, și pe bune dacă știu ce poză să aleg pentru final între asta

și asta.