E 10:35 seara, domul din Köln noaptea e impresionant.

Sunt pe scările-i, încerc să dau de N. Trebuia să ne întâlnim la 10 jum’ate, dar nu mai știu unde. Încerc să intru pe yahoo de pe telefon, dar nu merge, e praf telefonul ăsta pentru internet. Încerc repetat, abia la a vreo 5-a oară reușesc să intru, văd că N. zisese la intrarea în parcarea domului. Ahaaa, uitasem. Mă duc, e deja făr-un sfert – nici urmă de N. Măi să fie. Sun în disperare, nu răspunde. Mi s-a mai întâmplat să sun și să nu sune la andrisant, îmi vine să mă urc pe pereții gotici.

Într-un târziu răspunde N. – răsuflu ușurat.

”Unde ești?” întreb.
”La hotel”, răspunde N. calm.
”La hotel?!? Păi nu era vorba că ne vedem la 10:30 la gară? Te-ai dus deja la hotel?”
”…la 10:30 mâine dimineață.”
…
Pauză. De fapt, nu mai e nimic de zis. Râdem, ne luăm la revedere. ”Ai avut noroc”, zice, ”din întâmplare m-am nimerit la rucsac și-am auzit că sună telefonu’, altfel puteai suna mult și bine…”

Colegii l-au întrebat ulterior dacă am făcut o glumă. ”Nu, nu a făcut.”