Mare-i Domul din Köln, nici nu mai știam cât e de mare.

Orașul a fost distrus complet în război, doar biserica a scăpat nu ca prin minune, ci ca urmare a unei minuni. Au reconstruit orașul de la zero, și, pentru simplitate, au pus gara fix lângă singurul edificiu rămas în picioare.

Cum ieși din tren, cum urci pe treptele domului. Pentru călător, ideal, că nu mai pierzi timpul pentru a ajunge de la gară la principalul (și cam singurul) obiecti din oraș.

Înainte de a-i face o vizită însă vreau să las bagajul în gară, să nu mă car cu el toată ziua. Intrăm, căutăm seifurile pentru bagaje, găsim un ghișeu, întrebăm, ne zice că sunt și seifuri – le găsim în mijlocul culoarului comercial din gară, 3 grupuri de câte 3. Cam puține… dăm să ne întoarcem la ghișeu, o fi mai scump, dar este loc. C. observă însă ceva interesant, ce ne întoarce din drum: seifurile sunt doar ”porți de intrare” pentru bagaje – după ce bagi valiza pe urdiniș și moneda în șliț, ușa se închide și bagajul tău… dispare. E dus pe o bandă și depozitat undeva dedesupt, iar apoi ușa se deschide pentru următorul candidat. Când vrei să iei bagajul, bagi cartela primită, eventual încă niște monede dacă ai depășit timpul și bagajul îți vine.

De-aia era atât de multă lume la așa puține intrări. Cu 5 euro ești rezolvat pentru 24 de ore, ceea ce și facem – de-acum avem liber la excursii.

Intrăm în Dom, cum era de așteptat e mare și impresionant și înăuntru, chiar dacă auster – mărimea contează.

Nu stăm mult, pentru că pentru noi prioritatea e alta – urcatul în turn, operație care se desfășoară prin afara bisericii, și anume în… jos.

Aceasta deoarece pentru a ajunge la turn pe dinafară au forat un tunel care arată foarte spectaculos.

Sindromul King Kong e în plină trepidație: urmează 533 de trepte, iar opțiunea ”lift” nu există.

Urcăm la trepte

până amețim (sunt toate în aceeași direcție).

Nu mai urcă nimeni în afară de noi, doar coboară – ne întrebăm dacă nu cumva am urcat pe unde nu trebuie. Prima haltă e la clopote,

care și sună la un moment dat, să ne dea jos din picioare nu alta.

King Kong se bucură: de sus de la creneluri, lumea se vede cu totul altfel.

Dar mai e de urcat, o scară de metal ne duce deasupra ogivelor

până sub acoperiș.

Orașul de pe malul Rinului ni se desfășoară privirii.

După ce ne desfătăm o vreme, o luăm pe lângă pereții însemnați de generații și generații de măgari care și-au scris, conform zicalei, numele pe ziduri,

și coborâm pe unde urcasem – era bine, era doar puțină lume la urcuș. Ceea ce se schimbă total la coborâre, e plină scara, iar când ajungem jos vedem o coadă imensă ce trece mult dincolo de intrarea în tunel.

Am avut un noroc senzațional că am venit atât de devreme, chiar înainte să se dea drumul conductei cu turiști (e amiaza, o fi asta ora turistică standard?). Mulțumiți, purcedem să ne luăm bilete de tren.