E 8 seara, sunt în tren spre Mainz, dar habar n-am unde voi dormi – S. tot n-a răspuns la telefon, şi l-o fi uitat acasă? Am decis să plec totuşi încolo, în caz că e aşa şi-mi va vedea apelurile, poate până ajung mă sună. Dacă nu, văd eu, găsesc undeva unde să dorm câteva ore. Caut pe wikitravel, dar internetul pe telefonul meu e foarte greoi şi neprietenos, durează o grămadă până să găseşti ce-ţi trebuie. Mă pregătesc să notez un număr de telefon, când sună S. Îşi uitase într-adevăr mobilul acasă, totul e în regulă, mă culege din Mainz.

Ajung pe la 10 şi ceva, şi înainte de a ieşi din gară nu mă pot abţine să nu pozez acest panou – din ciclul „doar la nemţi”, bere cu aromă de cola.

Mă găsesc cu S., nu ne-am văzut de câţiva ani. Engelstadt, „Los Angeles”-ul lui S. e un sătuc pitoresc pierdut în inima Germaniei, la vreo 40 de minute de Mainz. Stăm de poveste până bine dincolo de miezul nopţii, şi am mai sta mult şi bine, dar mâine dimineaţă S. trebuie să meargă la servici, iar pentru a evita traficul de pe autostradă plecarea e la 6 dimineaţa. Propune varianta ca eu să dorm şi să merg dup-aia cu autobuzul în oraş, dar instinctul îmi spune să mă trezesc şi eu şi să plec cu el, abia apucăm să mai stăm de vorbă. Zis şi făcut, dimineaţa la 5 şi-un pic, trezirea – am dormit foarte bine, şi nu e de mirare – într-o cameră de îngeraş, fetele lui S. nefiind acasă.

Când ieşim afară, zorii se revarsă peste satul pustiu,

iar pe autostradă răsăritul – de mult n-am mai văzut un răsărit de soare aşa frumos – scaldă peisajul înceţoşat al viilor din împrejurimi într-o lumină magică.

Ajungem la Wiesbaden înainte de 7, luăm micul dejun în gară, după care S. merge la servici, iar eu purced la descoperit Băile Herculane ale Germaniei.