Stând lângă Kochbrunnen, fântâna care fierbe,

și studiind harta Wiesbadenului, sindromul King Kong începe să palpite – l-a văzut pe Neroberg, dealul lui Nero (presupun), cu funicular vechi de lemn în dotare, și probabil priveliște. Mda. Păi, hai, este un autobuz care pleacă de lângă Kochbrunnen în sus. Zis și luat, de-acolo din stație.

Vreo 10 minute dacă facem până la stația terminus, unde e destul de clar ce ne așteaptă.

Sunt primul client al zilei (nu-mi aduc aminte când am fost ultima dată în ipostaza aceasta), și singurul care pleacă cu acest funicular,

dacănumănșel dintre cele mai vechi din Germania.

Plecăm.

Drumul e mai interesant decât ce așteaptă sus – un turn cu terasă (din păcate nu se poate urca),

un mic teatru de vară

și un pavilion.

Priveliștea – trebuie băgat zoom ca să vezi ceva.

Am luat bilet dus-întors, dar hotărăsc instantaneu să cobor pe jos, prin pădure după fragi și mure.

Iau într-adevăr o mură, nu mă pot abține – acrișoară și bună, ah, gustoasă, din pădure, nu de seră, de mult n-am mai avut ocazia.

Ajung la catedrala ortodoxă rusească,

cu cupole aurite, evident,

și deschid ușa să fac o poză.

Din fericire abia după ce am făcut-o apare un rus cu barbă roșie care zice abrupt „no foto”, și-mi face semn să ies. Chiar mai nepoliticos decât olandezii, mare lucru. Mă enervează foarte tare, nu înțeleg asta cu nu e voie poză, da’ ce cred că o să fac, să mă apuc să pictez biserici la fel? Grrrr.

În fața bisericii, acum scăldată de o lumină mai prielnică din partea cealaltă,

e o bancă și un acces la priveliște – dar tot cu zoom, nu se vede mare lucru.

Cobor printr-un cartier de vile

impunătoare

și ajung

într-o zonă cu pavaj simpatic.

Orașul nu s-a terminat, urmează partea cu adervărat monumentală – cazinoul,

teatrul,

parcul,

gâsca

și coloanele.

Între faza cu gâsca și cea cu coloanele am vrut să-mi fac o poză plonjând în iarbă în fața teatrului – prea e îmbietoare. Îmi pun aparatul pe un stâlp la marginea părții cu iarbă, armez la 10 secunde, mă uit concentrat la lumina intermitentă, și la momentul socotit oportun mă arunc. În timp ce sunt în aer îmi dau seama că plonjonul l-am calculat precis, ce am pierdut însă din vedere e aterizarea: mă prăbușesc dezordonat în iarbă cu genunchiul drept sub mine înfipt în sol. Au. Vezi, dacă n-ai făcut arte marțiale, să știi să cazi. Mă adun cu greu de pe jos și plec mai departe, schiopătând și plin de sânge.

Ei, nu chiar șchiopătând, și nici plin de sânge, dar genunchiul mă doare un pic. Din fericire nu m-am julit, nici luxat – am căzut, la urma urmei, în iarbă.

Merg mai departe prin parcul întreținut curat și frumos,

pe lângă altă clădire monumentală (opera? biblioteca? nu mai știu)

și ajung în „strada mare”,

pe care o iau întins spre gară.

Am stat mai mult în Wiesbaden decât am anticipat, trebuie să mă grăbesc – iau bagajul din seif

și mă sui în autobuz.