Acum ceva vreme povesteam despre mecanica unei decizii, şi anume de a (nu) cumpăra o cameră foto după ce mi-au furat DSLR-ul cu obiectiv cu tot în China. Am „rezistat”, iată, aproape 6 luni. A observat cineva vreo diferenţă la calitatea pozelor? Eu nu. La nivelul meu de amator, mai ales la lumină bună nu e diferenţă între ce făceam cu DSLRul şi ce am făcut cu compacta în ultimele luni. A fost însă o mare diferenţă de… feeling. Din mai multe puncte de vedere.

Pe de o parte, compacta Sony H5V nu e cea mai mică, dar o port de obicei la brâu prinsă de curea, nici n-o simt. O las aproape tot timpul pe ”auto inteligent”, nu-mi bat capul cu setări, le găseşte singură. E rapidă (pentru o compactă), face panorame automatizate şi filme full hd. Adică – tot ce-mi trebuie, doar că… pe de altă parte, nu ai senzaţia aia de ”imersiune” totală în scena din poză pe care o ai când lipeşti ochiul de viewfinderul unui DSLR. Nu ai ”fiorul artistic” vibrând la aceeaşi intensitate. Nu eşti ”una cu scena” din poză, nu ai senzaţia de vânător care apasă pe trăgaci. Mi-a lipsit asta. Și mi-a lipsit mai ales la gândul că obiectivul de 50mm cu deschidere de 1.4 achiziţionat cu o zi înainte de furt stă trist şi neutilizat – frumuseţe de obiectiv.

La un moment dat când povesteam acestea unor colegi, unul a zis – ”e ca un drog, eşti un camera-junkie!” Mă tem că are dreptate. Și… am început să cochetez cu ideea de a-mi lua un nou DSLR. Am ezitat între mai multe opţiuni – pe de o parte, e o ocazie bună să ”upgradez” la un model mai performant. Pe de altă parte, în timpul cât am stat fără cameră ”mare”, filosofia mi s-a schimbat un pic. Una, că am prins gustul călătoritului ”light”, fără 2 kile scumpe atârnate de gât, plus grijile adiacente. Astfel încât nu am de gând să mai iau camera ”mare” peste tot, ci doar din când în când, la ”ocazii”, să mă delectez cu senzaţia – un portret, o floare, o rază de soare. Aşa că nu prea-mi vine să investesc o grămadă de bani în ceva ce voi folosi rar.

Să vedem ce opţiuni sunt:

În primul rând, Nikon D7000 – cea mai bună cameră din segmentul ”amator entuziast” la ora actuală. Știe cam tot de ce am nevoie (şi mult mai mult), în afară de GPS încorporat (nu înţeleg de ce nu l-au integrat… Sony are GPS integrat în camera mea compactă, care e mai veche decât D7000ul). Problema, în afară de preţul piperat (iar ca s-o folosesc doar ”pentru ocazii” parcă nu se justifică) e ergonomia – m-am jucat de multe ori cu ea la raioanele foto pe unde am prins-o, încă din martie, şi – nu-mi place deloc cum ”cade” în mână, şi pace. Am încercat să mă autoconving că ”las’ că te obişnuieşti” – nu şi pace. La D50 am ştiut din prima clipă că ”ea e”, aici din prima clipă am simţit contrariul. Ori, dacă fac investiţia mai ales pentru ”feeling”, dacă acesta lipseşte… am început să mă uit la alte modele.

Canon EOS 60D – concurentul Nikonului de mai sus. Aici senzaţia a fost cu totul alta – se ”mulează” pe mână cel mai bine din câte am încercat în afară de vechiul D50 (e un pic mai mare şi mai grea, e un pic mai mult loc decât necesar, dar altfel, foarte ergonomică forma). Aici nu-mi place că trebuie să mai apăs un buton pentru a roti roata opţiunilor, incomod. Problema mai mare e însă că ar trebui să-mi vând cele 2 obiective (între care şi cel abia cumpărat) şi să-mi iau unul Canon – prea multă bătaie de cap.

Nikon D5100 – acelaşi senzor ca D7000, deci calitatea pozelor ar trebui să fie identică. Nici aici însă nu-mi place ergonomia, camera e prea mică, nu mi se potriveşte în mână la fel ca D50ul. În plus, îi lipseşte ecranul mic de deasupra, cu setările principale, de care eu mă folosesc constant.

Nikon D90 – precursoarea lui D7000, o cameră foarte bună la vremea ei (lansată în 2008), azi depăşită tehnologic (ca senzor, capacitate video, etc.) de D5100, care e la fel de scumpă. O opţiune ar fi D90 la mâna a doua, dar chiar şi pe ebayul american se vinde cu vreo 500 de dolari. Aşa, mai bine mai pui 100 de dolari şi iei un D5100 nou.

Sony NEX – dintre noile camere ”mirrorless”, Sonyul îmi face cel mai mult cu ochiul. Avantaje: calitate foto de tip DSLR, dar corp mai mic. Dezavantaje: nu are vizor optic, care face să se ”simtă” ca o compactă la făcutul pozelor – păi aşa n-am rezolvat nimic la capitolul ”feeling”. În plus, cu lentila de, să zicem 18-55, e suficient de mare încât să ocupe cam tot atât loc ca un DSLR mai mic. Are însă GPS şi funcţie panoramică – pentru cei care se gândesc să upgradeze de la o compactă şi NU au obiective de la Nikon şi Canon pe care se pune prafu’, recomand o privire spre noile modele mirrorless. Are şi Panasonic un GF3 interesant.

În fine, am ajuns şi la ultima variantă, care şi-a făcut loc întâi timid între opţiuni, apoi tot mai curajos: un Nikon D50 la mâna a doua. Adică exact ca cea veche. Iniţial am respins ideea – ”nu dau banii pe acelaşi model ca cel furat, ar însemna că ”hoţul câştigă”; cu timpul am început să gândesc altfel. Am urmărit şi D50-urile se vindeau între 100 şi 250 de euro pe ebay, după cum ţi-era norocul. Hmm. Nici n-ar fi aşa mare paguba. Cu 150 de euro, să zicem, cât aş fi dispus să dau, mi-aş satisface ”dependenţa” din când în când, dar n-aş avea mustrări de conştiinţă că am dat o grămadă de bani pe ceva ce folosesc rar. La nivelul meu oricum nu s-ar vedea diferenţa între camera asta şi una nouă, decât în destul de puţine cazuri (poze nocturne, eventual – dar cu obiectivele pe care le am rămase, şi pozele nocturne ar trebui să iasă binişor). Ca ”value for money” clar pare a fi opţiunea nr. 1. Și apoi, eventual, într-un an sau doi, pot să-mi iau de exemplu modelul următor din seria D7000, dacă chiar vreau, care poate va avea încorporat şi un GPS. Dar poate până atunci reuşesc să „mă las”, cine ştie. Sau îmi ajunge ce am. Om vedea.

Și-uite-aşa, am tot urmărit pe ebay diverse oferte, dar ori erau din State şi nu le trimiteau încoace, ori se licitau destul de sus, peste limita mea de 150 de euro. Până am găsit o ofertă pe ebayul local, care pleca din 130 de euro, dar nu avea nici un ofertant. Poate pentru că n-au văzut-o… sau avea un preţ de plecare prea mare, descurajant (de obicei am văzut că dacă se pleacă de la preţ mic, licitează mai mulţi şi se înfierbântă uşor, creşte preţul final). Cert e că am urmărit oferta câteva zile, iar în ultima zi m-am hotărât – licitez cât cere, 130 de euro, dacă câştig, bine, dacă nu, iarăşi bine. Și cu 3 minute înainte de expirare am licitat, după care mi-am dat seama – oh şit, am vrut să fie cu 30 de secunde înainte, dar am mâncat un zero la oră. Cu toate astea, am rămas singurul, deşi mă aşteptam ca în ultimul minut să liciteze cei cu experienţă, care de obicei vin cu până la 4 secunde înainte de expirare. Dar nu – adjudecat!

Aşa am ajuns la Ennetbürgen, unde locuieşte doamna A., să culeg pachetul – una că economisesc taxele poştale şi a doua – abia mai explorez un loc de care n-am auzit niciodată.