Când doi îți zic că e frumos, cați să te duci cu prima ocazie. Cum M. a zis că e mai bună vremea sâmbătă decât duminică, hai sâmbătă dimineață. La 9 am plecat, la 10 eram la Morschach, de unde se urcă la Stoos. Mai erau locuri de parcare, lucru mai rar în stațiunile de schi, ne-am bucurat că ajungem repede pe pistă.

Da de unde. Cabina cred că e din 1900 toamna (la propriu), când erau 5 schiori în toată Europa. Foarte mică și îngustă, dacă încap 15 oameni e mult. Așa că, deși nu e foarte multă lume la coadă, durează o veșnicie până prindem un loc să ne ridicăm deasupra văii,

una peste alta ne ia mai mult de o oră jumate (!!) până să ajungem la zăpadă. M. pufnește și bufnește din toate încheieturile, dar în sfârșit suntem sus,

și – a meritat.

Nici nu-ți vine să te duci pe schiuri,

aș mai sta să admir peisajul.

Dar, a nu se uita de ce am venit – zăpada pare bună,

chiar foarte bună.

Ne dăm de câteva ori pe pârtia roșie, întrebându-ne la urcușuri de ce n-o fi mai multă lume pe dealul cu pulbere – urme sunt,

dar se pare că freestylerii au fost în timpul săptămânii, azi sunt mai mult schiori de week-end, ca noi, cu mici excepții mogâldețe în vârf de pantă.

După masa copioasa

am trecut și pe celălat munte, unde am servit direct o pârtie neagră, pentru că părea, culmea, mai ”prietenoasă” decât drumul îngust ce ducea spre pârtia roșie. Dar chiar și o pârtie neagră, abruptă, merge navigată pe zăpadă bună.

Iar când te uiți în sus zăpada pulverizată se vede foarte fain.

După ce batem și muntele 2 ne întoarcem la muntele 1,

pentru un ștrudel cu mere și un ceai cu Jäger sus pe acoperiș,

după care drumul până jos în cabina mică nici n-a mai părut așa lung.