Spre deosebire de celălalt titan olandez cu muzeu la Amsterdam (Van Gogh), Rembrandt Harmenszoon van Rijn (târziu am aflat că Rembrandt era prenumele) a fost un om înstărit. A cumpărat cu o grămadă de bani o casă patriciană în Amsterdam în 1638,

în care și-a tras atelier, dar și cameră de primire cu dichis și-un pahar de vin a cumpărătorilor – vindea atât operele proprii, cât și ale altora, era dealer în toată regula.

Asta până a dat faliment – se pare că unele investiții (între altele în rarități artistice și culturale) n-au fost inspirate, și n-a putut să-și plătească creditul. Casa i-a fost confiscată și bunurile vândute; din inventarul făcut s-a reconstruit apoi muzeul.

Țin minte că la prima vizită a fost una din surprizele plăcute – și acum. Jos la parter sunt bucătăria, sala de primire, dormitorul – ce e mai interesant însă e sus la etaj.

Atelierul are ferestrele spre nord, pentru a da o lumină constantă. Masa cu culori mi-a atras atenția,

(fascinant din ce își amestecau substanțele care iată rezistă sute de ani pe pânză),

dar pentru mine cea mai tare kestie la Rembrandt sunt desenele. Sau, mă rog, acvfortele. Atelierul arată așa (avea și presă),

nenea de pe scaun explică la cerere ce și cum. Dar mai bine decât mine explică wikipedia:

”Acvaforte (din italiană acquaforte = apă tare) este un procedeu de gravură care constă în corodarea unei plăci de cupru de zinc sau de fier (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic.

Artistul acoperă întâi o placă metalică cu o soluție alcătuită din solvenți și rășini naturale sau artificiale, denumită vernis. După uscarea vernisului, artistul trasează desenul pe placă, printr-o ușoară incizie cu un instrument ascuțit, special pentru gravură. După realizarea desenului dorit, placa se introduce într-o baie de acid azotic, care corodează metalul doar în porțiunea liniei, unde a fost îndepărtat vernisul.

Pentru a realiza o grosime mai mare a liniei, conform desenului original, se pot executa mai multe etape de atacare a metalului cu acid. După ultima tratare cu acid, placa metalică se spală cu un dizolvant al vernisului, devenind practic, un clișeu negativ.

Următoarea etapă este cea de realizare a imprimării imaginii gravate. Pentru imprimare, pe placă se aplică o cerneală specială și peste ea se așază o foaie de hârtie de gravură, umezită în prealabil. După aceasta, placa cu hârtia se trec pe sub cilindrul unei prese de gravură.”

Așa arată plăcile,

așa arată una gravată de Rembrandt,

și așa imaginea în oglindă.

Carevasăzică, liniile negre sunt părțile gravate, desenate. Cât o fi muncit la tabloul acesta, de exemplu…

Iată că folosește și la gravuri tehnica pentru care e cunoscut (înțeleg de la T.), clarobscurul.

Lucrările variază, de la portrete la compoziții complexe,

dar chiar și acolo e extraordinar de expresiv.

Pentru a vedea detalii

se pot folosi lupe din dotare – o idee bună.

Una peste alta, Rembrandt gravorul

e un meseriash – recomand vizita la el acasă.