Chinezoaicele de la Singapore Airlines sunt încântătoare privirii în costumul lor unduit, și totuși nu-mi pot reprima gândul amărui cum or fi ele alese pe sprânceană și instruite militărește.

”Du iu on sram be?”
”Poftim?”
”Du iu uon sram be?”
”Aaa, do you want scrambled egg. La micul dejun. Da, mulțumesc.” Accentul asiatic, caracterizat de omiterea foarte multor consoane pe care nu le pot pronunța – uitasem că mă așteaptă niște eforturi de comunicare.

11 ore și jumătate am zburat până la Singapore.

2 filme, cină și micdejun, în rest am stat cu ochii închiși încercând să dorm. N-am reușit, din păcate, iar durerea de cap nu e un semn bun pentru adaptarea la fusul orar.

Avionul are întârziere, merg ață spre zona de tranzit și ajung la poarta de îmbarcare la fix, chiar înainte de închidere. Calibrez aparatele foto pe ora locală, pac niște poze răsăritene, cu răsăritul adică,

încă o porție de scram be de la o fată și mai frumoasă, încă o oră de moțăit, dar mai comod de data asta, cu loc la geam, și – sa wat dii, Bangkok!

Merg voinicește după semnul ”immigration”, ajung, stau la coadă o vreme, arzând timpul cu citirea phrasebook-ului în limba thailandeză de pe wikitravel.org, ajung la ghișeu, sa wat dii khrap, nenea mă întreabă – ”aveți viză?” ”Nu…” nedumerit, credeam că de aici se iau. ”Nuu, mergeți înapoi și la dreapta.”

Deci atenție, sunt două locuri ”immigration”, trebuie urmărit semnul ”visa on arrival”. Trebuie pașaportul, o poză de pașaport, biletul de ieșire din Thailanda (în max 15 zile) scos la imprimantă și 1000 de bahți. Nu merge plata în alte monede. Noroc că apucasem la aeroportul de plecare să schimb câte 40 de euro în toate monedele țărilor pe unde (vreau să) merg, iar 1000 de bahți sunt ochiometric vreo 30 de euro. Pe internet mai scria că trebuie să ai la tine minimum 350 de dolari cash, dar nu mi-au cerut. Sau asta era la destinația următoare? Eh, cert e că am intrat, după destul de mult timp, și mi-am găsit rucsacul învelit în plastic așteptând cuminte la bagaje – nu mai era nimeni, doar o tanti oficială care stătuse un pic stresată să păzească suspectul obiect.

Acum le aștept pe M&A să vină, avionul de Viena ajunge la 11:10. Mai e un pic până aterizează, ceva mai mult până sper să treacă cu bine de viză, și-apoi să vedem cum găsim un drum spre oraș. Aeroportul e imens, cu design futurist pe dinafară,

pe dinăuntru de tip ”vestic-global”,

încă n-am ajuns în Asia, cultural vorbind. Să mă mai uit pe cele expresii în thailandeză – imposibilă limbă. Cum să țin eu minte sa wat dii khrap (buna ziua), khop khun khrap (mulțumesc), sabaai dii khrap (ce faci – khrapul știuca și brotacul e un sufix de politețe). ”Da” e ”chai”, ”Nu” e ”mai chai”, ”OK” sau ”no problem” e ”mai pen rai” – hai că astea mai merg, dar mai departe se complică îngrozitor. ”Cum spui în thailandeză?” se zice ”phuut pen phaa-saa thai yaang-rai”. Eu nu știu cum a trăit Brad Florescu un an (de fapt mai mulți) îmbăiat în aceste sunete. Am senzația că am pierdut din dexteritatea cu limbile străine, au ruginitără sinapsele. Eh, mai pen rai.