Cică vine o delegație de ruși la muzeul Antipa. Vizitează ei ce vizitează, ajung și în sala cu reptile conservate în borcane cu formol. Ghidul explică ce explică, la sfârșit întreabă asistența: „Mai aveți întrebări?”
La care un membru al delegației, punând discret la loc un borcan de-acum gol: „Krakadil iesti?”

Acest banc stupid dar creativ în felul lui nu-mi iese din cap în timp ce-l lăsăm pe Sandro, ghidul austroitalian, pe mal, făcându-ne cu mâna a adio

noi pornind în barcă

pe râu în jos, pe un mal frumos.

Râul Daintree este un cunoscut habitat natural al crocodilului australian, cel mai mare din lume. A se vedea Crocodile Dundee, sau regretatul Steve Irwin, prinzătorul de crocodili (că vânător nu poți să-i zici, îi prindea, nu-i vâna).
E abia vreo 10 dimineața, dar deja e târziu pentru a avea șanse mari să vedem vreunul, cel mai des se întâlnesc dis-de-dimineață, când nu e așa cald; acum sunt probabil bine camuflați la umbră. Dar – speranța e cu noi, benoclăm ochii la tufele de pe mal să ne iasă din orbite și să intre în aparatele de fotografiat, nu alta.

Nimic.

Găsim alte animale să ne distragă atenția, ceva păsări în copaci,

în văzduh,

dar mai ales un cuib de colibri cu locatarul aflat la clocit (i se vede ciocul subțire și o parte din cap, dacă te uiți atent).

În timp ce ne înghesuim/chinuim să prindem un unghi cât mai bun la colibri, dintr-o dată ghidul zice, cu vocea aproape imperceptibil mai ridicată, dar cu un ton schimbat: „lăsați colibri-ul, în spate avem un crocodil la umbră, mascul, 5 metri.”

Agitație și reorientare pe barcă, dar trezirea la realitate vine repede: nu se distinge nimic în jocul de lumini, umbre și crengi.

„Unde, unde?”
„În apă, ascuns aproape complet, doar nasul și ochii i se văd.”
„Unde, unde?”
„Acolo, printre crengi.”

Noroc bun, nu văd nimic. Fac o grămadă de poze „la plesneală”, poate-l văd dup-aia, ca pe dragonul de apă de la ferma lui A. de mai ieri. La un moment dat mi se pare că zăresc un punct roșu – o fi pupila??
Ce pupilă roșie, frate, că nu-i bate nici un far în ochi. Habar n-am ce-i punctul roșu, dar nici în post-procesare nu pare a fi ochi de krakadil. Mai degrabă un punct roșu pe o rădăcină de copac.

Cu un oftat generalizat (nici unul din pasageri nu e sigur că l-a văzut) plecăm. Dar nu mergem departe, după câțiva metri cârmaciul-ghid încetinește și apoi oprește barca: după un buștean, mititel cât un cercel, stă pitit un – crocodel!

Daa, de data asta te-am tras în chip!

E un pui, mic de-ncape-ntr-un borcan cu formol, dar – krakadil iesti? iesti.

Mulțumiți chiar și cu atât, pozăm cu generozitate și niște crabi oranj de nămol, parcă-mi aduc aminte c-am văzut la Teleenciclopedia ceva despre crabii oranj migratori.

Mai departe pe râu în jos,

alte maluri, alte tufe concentrat scrutate de priviri lacome de umanoizi injectați cu adrenalina fotovânătorii.

„Guarda, su!” mă trage de mânecă un coleg de călătorie.
„Ooooh, grazie!”
Sunt un cuplu de italieni din Milano, cu care am intrat în vorbă, simpatici – ea are aparatul foto, el e cu ochitul. Și tocmai a ochit ce pare a fi un splendid vultur (-pescar?).

Ei, aici să vedem zoom-ul și factorul de crop în acțiune, îl aduce? Îl aduce, cât de cât.

Intrăm pe un canal pe care ghidul zice că au văzut un crocodil acum câteva zile, dar deocamdată tot ce primim sunt poveștile lui, foarte bine documentate, despre crocodili, habitat, caracteristici, mituri, legende. Eu mai ochesc o egretă, sau ce-o fi, de fildeș să fie,

revanșându-mă față de colegii italieni cu un pont fotografic,

când, întorcând într-o doară privirea spre stânga,