Penultimul punct de oprire e Cape Tribulation, o ieșitură denumită astfel de Căpitanul Cook în 1770 pentru că aici au început belelele, vasul frecându-se de un recif și fiind serios avariat. Reciful e foarte aproape de mal – altfel un loc cu soare,

plajă,

romantism,

dat în bărci, iar în spate oameni mergând până la reciful de corali, acum neînsuflețit,

păduri tropicale „grele” – pădurea Daintree e cea mai veche pădure tropicală în existență neîntreruptă din lume, plină de plante foarte vechi, monument UNESCO,

mangrove

și crabi de nisip ascunși privirii

dar care în colectiv formează modele

de un rafinament estetic desăvârșit.

Gata plimbarea, ura și-n mașină, deh, așa-i în excursia cu program milităresc, mai avem o oprire, de data asta la un râu cu ape cristaline, stânci și multă lume în apă – cheile Mossman.

Mi-e cam mult să mă schimb iar, dar… tentația e prea mare.

Nici cei doi tineri colegi americani cu care am intrat în vorbă nu rezistă, chiar dacă nu au costumele de baie la ei. Asta e, „commando” până acasă.

Sunt niște figuri, studenți aflați la semestru de schimb cu universitatea Sydney, fotbaliști în timpul liber (fotbal… european, nu american, suporteri de la distanță ai lui Arsenal Londra) – dar tot la fotbal american ajunge discuția, sunt deprimați ca fani ai Washington Redskins despre sezonul dezastruos avut de Robert Griffin III & co. Au pierdut șirul scorurilor, și mă tem că le dau o veste proastă – tocmai au pierdut cu Patrioții, destul de zdravăn. Dar – noi să fim sănătoși, și câmpiile verzi.

Ajungem înapoi în Cairns pe înserat, dau să intru în hostel când mișcări aeriene de trupe îmi atrag atenția. Nu-mi vine să cred ochilor: cârduri-cârduri muncitorii mlaștinilor vin la locul de culcare.

Ibiși

și egrete,

din ce pot să-mi dau seama, vin cu zecile să doarmă fix în acest copac.

Stau să-i pozez până se întunecă de-a binelea, iar când se întunecă… parcă pasărea asta altfel zboară. Hmm. Mă uit mai atent, dar nu prea-mi vine să cred. Mă uit și mai atent – într-adevăr, se oprește într-un copac și se așează promot cu capul în jos… e un DITAI LILIACUL, mare cât un șoim de pe la noi. Îl recunosc că are un zbor un pic mai neregulat decât înaripatele. Uaaa. De-ți intră vreunul din ăsta-n păr… Din păcate e deja atât de întuneric încât n-am nici o șansă să-l pozez.

Intru să las rucsacul, mai ies la o plimbare pe faleza

de-acum părăsită de ape

și adăstez la un restaurant de pe strada paralelă, pentru o friptură australiană zdravănă.

Abia apoi se cade să spunem noapte bună.