Despre Orașul Interzis am aflat din filmul „Ultimul Împărat”, pe care nu l-am văzut, doar secvențe întâmplătoare. Mi-l închipuiam foarte mare și foarte roșu, cu palate întinse.
Nu e foarte mare, dar e mare, nu e foarte roșu, dar are și roșu, palatele sunt mai mult compacte decât întinse, înăuntru sunt ceva altare și niscai statui ale lui Buddha – nu cu opulența din Bangkok, dar nu e de mirare, aici fiind un stat antireligios. Mă și mir cum de nu numai că au păstrat construcțiile („îngrijite de Stat pentru patrimoniul universal”, cum scrie pe plachete cu fiecare ocazie), dar mai ales câtă lume vine la temple și se roagă. Dacă în Thailanda e natural, te aștepți, aici parcă e un pic din alt film.
Colind cartierul în lung și-n lat, prin clădiri și grădini, sub îndrumarea luminoasă și acustică a ghidului electronic. E mai puțin opulent decât mă așteptam, mai gri – dar poate are și ceața un rol. La un moment dat văd soarele – yeeei, e micmic cât o lună. Oare așa o fi tot anul, Orașul Interzis la fotosinteză?
Înainte de a ne arunca asupra pozelor, încă două de oarece osebită importanță: peretele celor 9 dragoni, unde m-am simțit ”de-ai lor”,
și porțile, pe care le-am recunoscut din Karate Kid, versiunea comercială cu Jaden Smith:
Deci Orașul Interzis:
