Mai avem o zi împreună, unde să mergem? Unde n-am mai fost – La Tour Montparnasse. Zgârie-norul, singurul „adevărat” din oraș, mi-a atras atenția de fiecare dată, dar l-am deprioritizat, King Kong găsind alte înălțimi satisfăcătoare mai aproape de centru. De data asta însă, stând departe de centru, și spre Sud, ne e în drum. N-ai cum să-l sari, trebuie să-l ocolești ori să-l urci.

Și e frumos, de sus, de pe platformă.

Priveliștea cu turnul Eiffel și cartierul La Defense din spate mă atrage ca un magnet, apăs pe trăgaci aproape necontrolabil.

N-ai prea mult timp de pierdut, după poze, că nu ne interesează cafele și snack-uri. Mergem mai departe, de data asta spre un loc familiar, poate locul preferat „de pelerinaj” alături de Place du Tertre – pe malul Senei în jos, cu buchiniști,

spre Notre Dame.

Timpul și locul potrivit pentru un sandwich.

În timp ce-l mâncăm așezați pe o bordură, vedem un nene mic ținând mâna-n sus. Până să ne întrebăm care-i faza, vin. Păsările. Imaginea e poetică – chit că e vorba de simplă foame.

Și animat:

Trecători observă și încearcă și ei. La un moment dat apare un individ cu sacou albastru ponosit și cu șapcă și începe, într-un stil destul de bruscant, să ghideze turiștii, mai ales copii/tineri, vezi-Doamne „cum să țină bucata de pâine corect”. Nu știu ce îmi spune că e român… bănuială întărită de franceza de baltă pe care-o vorbește când se ia de primul nene. Nu aud exact ce-i spune, dar se ceartă, până când primul nene, exasperat, își ia catrafusele și pleacă. Cel cu șapcă mă umple de furie, dar – ce să-i faci? Să chemi poliția? Nu sunt destule motive. Să te iei de el? Probabil nu e singur… și uite așa, cei puțini și agresivi câștigă în fața celor mai mulți, dar pasivi și precauți.

Încercăm să alungăm episodul din minte când plecăm mai departe, pe lângă coada imensă de la intrarea în biserica Cocoșatului.