C. e născută-crescută pe plajă. Vine după un tur al Italiei de 2 săptămâni. Cred că e nevoie de ceva aclimatizare, așa am auzit eu de la A.S., cel care mi-a dat ideea. Hai să începem de azi, să urcăm ceva potecă, măcar un pic. Suntem la 1600m, urcăm și noi până la 2000, la restaurantul cela dupe deal.

Zis și făcut. Pornim la drum, suflăm greu după primul urcuș. O luăm mai încet, oprind des pentru poze peisagistice cu valea Zermattului

sau de detaliu.

O căprioară se ascunde după un dâmb cum ne zărește, n-avem timp de poze, și oricum n-am aparatul cu zoom la mine, mă bazez pe cel mic și pe telefon. Urcăm noi ce urcăm, ajungem la o băncuță de unde se vede frumos panorama,

și hotărâm să ne întoarcem, chiar dacă probabil n-am ajuns nici la jumătatea drumului. Mai e mult și abrupt de urcat, și se înserează, n-avem cum ajunge și înapoi pe lumină. Păcat, dar ce-i prea mult nu-i sănătos. Așa că facem cale-ntoarsă, desigur pe alt drum.

Cina e prefațată de o descriere cu lux de amănunte, că stai să vezi, că e interactiv, îți aduce o sobiță unde pui brânza la topit în niște tăvi, după care o rașchetezi pe cartofii fierți și adaugi carnea care s-a fript între timp pe partea de sus a sobei. Când colo, raclette-le servit la restaurantul din centrul Zermattului vine direct rașchtetat în farfurie, fără ritual! E bun, dar mare dezamăgirea.

Când ne ridicăm de la masă se lasă cu Oră Albastră

iar noi o luăm în sus spre hostel (gâfâind pe scări). Punctul mic sus din centru e hotelul la care voiam să ajungem.

La somn, că mâine avem program de altitudine.