Ne trezim dis-de-dimineață la 8, ne uităm pe geam – nimic. Da’ nimic, de unde se vedeau munții frumos aseară. Nor peste Zermatt.

Nna, bine Mo…
Ieșim totuși, ce să facem, hotărâm să urcăm măcar cu trenul până sus pe Gornegrat, să respirăm aerul înălțimilor, ca obișnuire pentru Klein-Matterhorn-ul planificat pentru mâine. Cam doare buzunarul când luăm biletele, mai ales pe vremea asta, dar asta e. Urcăm în nor.

La biroul turistic ne zisese că putem coborî din tren și urca până la altă stație, de exemplu de la 2300 la 2500m. Dar prin nori?
Deși norii arată ”găuri” la urcuș, sunt porțiuni cu vizibilitate.
”Ce facem, coborâm și urcăm pe jos?” întreabă C.
”Plouă. Ne udă.”
”Avem umbrele.”
„Vorbești serios?”
”De ce nu?”
”Chiar, de ce nu. Hai.”

Coborâm la Riffelalp. Burnițează, dar nu exagerat. Pornim pe lângă șine, pe lângă hotel, găsim cărarea în sus. Hai că merge. Ploaia se oprește din când în când, ne oprim și noi pentru poze botanice.

Nici țipenie de om (unde s-au văzut nebuni să urce muntele cu umbrela pe ploaie?), turiștii chinezi și japonezi sunt toți la căldurică în tren. Doar noi pe tăpșan – și ce frumos e. O liniște atotcuprinzătoare, și norul care parcă ne urmărește. Mă simt ca în apropiere de Zidul din Game of Thrones.

Ajungem la Riffelberg, de unde luăm trenul mai departe, satisfăcuți. Am gâfâit la început, dar situația s-a normalizat pe parcurs. Ajungem sus la 3100m, plouă. Nna, bine, Mo… mâncăm ceva, bem ceva, studiem internetul, vremea, încercăm să tragem de timp, să mai stăm la înălțime. Dar până la urmă ni se urăște, hai înapoi. Ieșim – burnițează. Văd un indicator spre ”terasă” – știi ce? Hai să urcăm un pic dâmbul ăsta, să vedem cum ne ține respirația. Hai.
Buăi, zici că ne dăm duhul, pe cinzeci de metri urcați. Bate inima și respiră plămânul să sară din piept. Nu-i a bună.
Coborâm oarecum îngândurați. Jos, lume buluc la o margine. Ce se dă, ce se dă?

Se dă de mâncare la ciori

și, mai ales, se face poze la țapul care a venit să lingă sare.

Admirăm și panorama…. nu,

și dăm să plecăm. ”Știi ceva?… Hai să mai urcăm o dată. Încet.” Cumva gândul nu-mi dă pace.
Și urcăm, de data asta mai ușor. Ee, așa da.
Coborâm, nici nu ajungem bine jos… hai înc-o dată.
Mai urcăm dâmbuțu’ o dată, e num-o țâr’ de movilă, dar ne face să ne simțim mai puternici, prin puterea relativității. Sus ne luăm chiar inima-n dinți și mai urcăm o potecă la un mic platouaș cu paznici de piatră și multă ceață.

Abia acum ne-am făcut damblaua, și o luăm încet în jos. Nu plouă suficient de tare ca să ne abată de la plan: pornim pe jos, căci văzuserăm ceva din tren care se voia studiat mai cu atenție. Direcția e clară.

Nu vă apropiați de margini.

Apropiați-vă însă suficient cât să-i vedeți, în toată splendoarea:

panorama de ghețari de la Gornegrat, care cu grație au ieșit dintre nori tocmai când am trecut noi pe la ei. Ghețarii mă fascinează, și întristează să-i văd așa gri, micșorându-se. Chiar și așa, sunt minunați.

Stăm ce stăm, și-apoi plecăm mai departe, pe lângă flori,

greșim cărarea, o regăsim, și bine facem. La un moment dat, C. zice – uite înc-un țap. Și încă unul!
Într-adevăr, doi la păscut, destul de liniștiți. Sunt departe, dar cărarea ne duce spre ei.

Nu-mi vine să cred că nu fug de noi. Că suntem singurii bipezi din zonă. Că se simt suficient de confortabili să iasă la păscut. Că… mai sunt CINCI mai încolo!!!!!

Instinctul de vânătoare fotografică pompează adrenalină și dopamină la greuceanu. Aah, vezi, acum se vede decizia de a lăsa zoomul cel mare acasă… am doar obiectivul fix de 35mm pe senzorul cu crop de 2.7, deci un pic sub 100mm… Asta iese, cel mai aproape. 10 puncte pentru cine găsește al cincilea capricorn – pentru că sunt capricorni!, emblema cantonului Graubünden. N-am mai văzut niciodată pe viu, îmi vine să țopăi de bucurie.

Stăm mult, și-aș mai sta… Dar până la urmă ne urnim – cine știe, zic, poate vedem și-o marmotă, ar fi încununarea.

Prompt, mișcă ceva mai jos pe cărare. Marmota învelea ciocolata în staniol! A fugit când ne-a văzut, s-a oprit pe o piatră. Nici nu m-am obosit s-o fotografiez, împrumut poza de la C., care avea 180mm la dispoziție.

Și-așa, pe lângă lacuri cristaline,

ajungem din nou la tren, tocmai când genunchii încep să dea semne de protest – la timp. Trenule mașină mică ne duce din nou jos sub nor,

la râu,

cină

și Oră Albastră pe Matterhorn.

Parcă se luminează un pic cerul. Ce ne-o aștepta mâine?