„Ce vrei să bei?”
„Apă.”
Suntem la aeroport. Iau o apă, zic – „uite, apa asta e din fundul bârgăului, o regiune în Graubünden, foarte frumoasă – Vals, îi zice.”
„Ai fost?”
„Nu.”
Hhmmm… sinapsele păcănesc sacadat. E vineri, ziua națională, pe la prânz. După ce trece C. de controale, am două zile și jumătate. Ia să vedem, cât fac pân’ la Vals? Vreo 3 ore. Asta e, 3 ore. Până ajung acasă am și rezervat hotel prin booking.com, și bilet de tren prin appul căilor ferate. Bagajul e rapid făcut, ura și la gară.

M-am abținut să fac poze din tren, în primul rând pentru că am dormit, în al doilea rând pentru că nu ies. Nu m-am putut abține de tot, evident, pentru că peisajul se spectaculoziza constant.

Când am schimbat trenul pe autobuz, am simțit înviorarea lingvistică – ah, reto-romana, ce limbă fistichie.

Ajung la Vals, observ pe harta telefonului că hotelul e undeva la margine (ieftin, deh), așa că mă dau jos la prima stație, înainte de centru, lângă fabrica de îmbuteliere a apei.

Dar centrul nu pare departe.

Las bagajul și pornesc spre sat. E sărbătoare oficială, dar asta nu împiedică oamenii să iasă la câmp – auzisem o conversație că vara a fost atât de rece și ploioasă, că țăranii folosesc orice minut fără ploaie pentru a strânge fânul.

Drumul e destul de pustiu,

și în curând aflu de ce: peste podul un pic ciudat de piatră se întrevede piața satului,

plină.

Cred că 90% din locuitori sunt aici, plus turiști ce-or fi.
Aud un sunet foarte plăcut și puternic – buciume!

Buciumașii satului sunt la datorie.

Ca și hotelierii și restaurantele din oraș, cu oferte care de care mai fierbinți.

Aleg coada la Spätzli cu brânză și salam local-

nu sunt neapărat fan spätzli, dar am un presentiment. Într-adevăr, nu numai că sunt cei mai buni mâncați vreodată, intră direct în topul mâncărurilor simple și delicioase.

Mi-e și foame, e drept, dar după ce mi-o ostoiesc, mai dau o tură de piață,

și tot la ei mă întorc, pentru încă o porție, mai mică.

Abia când văd fanfara îmi dau seama – ăsta nu e doar un „târg de ziua națională”, e festivitate în toată regula.

Abia atunci observ scena, și în curând și invitatul serii – o figură cunoscută!

Cine îl recunoaște înainte de a citi mai departe are 10 puncte.

Concomitent aud și doi oameni vorbind, ceva de fotbal – probabil dacă nu l-ași fi văzut n-aș fi auzit nici conversația. Urs Meier, fostul „mare” arbitru elvețian, mult hulit de noi, pentru penaltyul ultraclar neacordat și prelungirile exagerate de la înnebunitorul meci Danemarca-România 2-2, cu gol danez în minutul 95, după un corner bătut repede de Dorinel Munteanu… cum râmân unele amintiri blocate în neocortex, sau unde or rămâne ele blocate.

Se aprind luminile,

se lasă seara,

vine Ora Albastră,

nouă, adică,

trag clopotele, Mitică, vreun sfert de oră, după care își intră în rol numitul U.M.

În timp ce vorbește, energetic și cu poante, cum nu-l știm de pe teren, mă apropii de masă, iau o roșie fleoșcăită rămasă de la un mesean, un pahar de plastic pe jumătate plin cu cola, bag roșia înăuntru pentru greutate, mă apropii puțin din lateral de scenă, și brusc i-o arunc în față, cu un strigăt: „huoooo, mafiaaa! Asta e pentru Danemarca-România, 2003, nesimțitule!”

Trec câteva secunde bune de încremenire până sare polițistul satului, alb ca varul, și mă prinde de braț. Puteam să fug… dar unde să fug? Acum mi-e un pic rușine, o senzație de căldură după ce tocmai m-am răcorit. Probabil roșesc.

„FIUUUU! Când ai fluierul, tu ești șeful, și trebuie să iei decizii în fracțiuni de secundă. Orice decizie, chiar și una greșită, e mai bună decât nici o decizie.”
Fluierul arbitrului (chiar a fluierat) m-a trezit din reverie. Mă bucur că am decis să NU arunc roșia și paharul, și că a fost doar un vis cu ochii deschiși.

Omul nu vorbește rău, un pic exaltat după gustul meu, cu poante cam artificiale și fir roșu dezlânat, dar – are „prezență”. A scris o carte, din câte bănuiesc ceva de genul auto-motivare și leadership… mda. Cred că e un pic dus cu pluta, dar – noi să fim sănătoși.

Mă trezesc aplaudând ponderat când termină, fără a ști că programul interesant abia urmează: un recital al fanfarei,

o defilare a copiilor cu lampioane

și, momentul culminant, aprinderea făcliilor pe muntele de deasupra satului.

În drum spre casă trec pe lângă artificii de tip „vulcan”

La munți ani, Elveția!