Plouă.
Ceeee bine. Drumeție la munte, pe ploaie, cine-și poate dori mai mult?

Să plec, să nu plec? Să plec. Dar înainte de asta – trebuie umplut sacul cu provizii, nu mai am de gând să ajung fără posibilități de hidratare pe munte, și doar’ n-o să mă adap cu ploaie. Magazinul e tocmai în sat; partea bună e că pe drumul de întoarcere dau peste un magazin cu articole sportive, de unde până la urmă iau niște pantaloni impermeabili „de ploaie”, cu gândul că-i pot folosi și ulterior pe motoretă.

Și bine am făcut – pentru că plouă în continuare, până urc eu acest deal. Traseul mi-a fost recomandat de tanti de la hotel, cică drumul pe care voiam eu, pe la 3 lacuri, e periculos pe ploaie, așa că o iau pe cărări mai normale. Din fericire nu plouă foarte tare, așa că mă pot opri din loc în loc pentru a imortaliza pe peliculă peisajul satului cum stă el în fundul văii; pe măsură ce urc parcă e tot mai frumos, așa că ajung la multe poze doar cu asta.

Minune – ploaia se oprește!

Se luminează un pic atmosfera (ce, alea sunt raze de soare? chiar și prin perdea de nori, repede, captura!

Cred că a fost o iluzie, dar chiar și așa, bine că s-a oprit ploaia. Ceea ce înseamnă și liber la poze, cu verdele deosebit de crud.

Merg destul de mult, până ce, după o turmă de capre,

se întrevede ceva ce pare a fi o destinație.

Ocolesc turma pe deasupra, îmi încerc telezoom-ul

și le las în urmă.

Faza e – cred că am pierdut cărarea, iar deasupra se strâng nori, parcă vin și ceva picături. Asta nu e bine. Dacă dă acum o răpăială, am încurcat-o, că nu e pic de adăpost în jur.

Dar pe unde să cobor?
O iau până la buza malului, e abrupt în jos și alunecă. O iau încet paralel cu linia văii, un pic înapoi spre capre. Văd ce pare a fi un pârău care coboară… poate nu e drumul ideal, dacă vine o viitură? Până pornește ploaia țin aproape de firul apei, mai calc în noroi, asta e, dar – hopa, iată niște urme. De capre. Tot mai multe. Hmm. O fi drumul caprelor în jos? Mă țin după el, fără certitudinea că voi putea coborî pe unde coboară caprele.
Dar, încet-încet, cu mare atenție, negociez drumul în zig-zag, și da, după ce trec de malul mai abrupt se întrevede posibilitatea să ajung la drum.

Uff.

Drumul duce la o cascadă

dotată cu cabană de lemn.

Intru – o cameră mică, o masă simplă cu niște oameni așezați. Meniul e scurt și cuprinzător – aleg brânză de capră cu salsiz, salamul local. De-li-cios.

Pe drumul de întoarcere mă întâlnesc cu caprele

și ciobanii în costumație de montaignarzi, au coborât exact pe unde am coborât și eu.

Găsesc și cărarea pe care o pierdusem mai devreme,

dar nu mai urc, merg pe drumul drept înapoi, mi-a ajuns hiking-ul pe ziua de azi.
Sau nu?