Întoarcerea pe drumul din vale e mai puțin solicitantă, dar oferă peisaje frumoase și ea.

Ajung destul de repede la marginea satului,

unde adăstez întru niște poze.

Întrebarea e – încotro? E abia 6, soarele încă e la datorie, parcă aș profita și aș da o fugă până la lac. Era un autobuz de poștă care mergea încolo, mi-au zis de la hotel, și e o stație la capătul satului. Pornesc pe drum, ajung la o bifurcație. Ce fac, cobor să iau autobuzul? Satul pare destul de departe pe drum înapoi – dar dacă merg înainte și tai drumul principal la următoarea stație de autobuz? Musai trebuie să mai fie una pe-acolo.
Nu-mi place să mă întorc înapoi – înainte, pionieri.

Înainte mă aștept să mă ducă în jos spre drumul principal. Doar că… la un moment dat o ia în sus. Ce fac? Văd ce pare a fi un drum dincolo de un strat subțire de pădure. Urc cărarea abruptă, ajung la un drum asfaltat. Ăsta o fi drumul principal? M-oi fi înșelat. Pornesc înainte, cu ochii după stații de autobuz. Nici pomeneală. Urc, urc cu drumul, pantalonii de ploaie și plastic ținându-mi tot mai cald. E bine că i-am luat, sunt plini de noroi, dar acum e soare și cald… Mă opresc la un moment dat și-i dau jos, că mă coc.

Altă viață. Pantalonii în rucsac, geaca legată la brâu, urc mai departe. Unde e blestemata de stație?

Nu găsesc stația, dar un tunel de mașini. Ce fac, o iau pe asfalt prin tunel? Parcă nu-mi vine. O cărare pornește pe lângă, probabil ăsta e drumul vechi, ia să apuc pe el.

Și nu-mi pare rău. Trece pe lângă stâncile abrupte

ale unui defileu foarte îngust

dotat și el cu tuneluri.

Așa da.

Într-un târziu mă reunesc cu drumul mare, la capătul tunelului auto, și ce văd – stație de autobuz!

Speranța care tocmai surâsese se pleoștește: ultimul autobuz trece pe-aici pe la 4, deja e spre 7 seara. Uff.

Alt moment de cumpănă – să mă întorc? Să urc totuși pe jos? Cât o fi până sus? Mai am timp să mă întorc? Am mers o oră, pe hartă par a fi la jumătatea distanței, dacă mai am o oră până sus, prind lumină, dar mă voi întoarce pe întuneric probabil. Dar – e drumul mare de asfalt, nici țipenie de om, au trecut 2 mașini… cine știe, poate prind o ocazie sus să mă aducă jos cu mașina. Pornesc.

Merg, și merg, și meeerg, încercând să-mi ocup mintea să nu mă plictisesc. Mai o poză, mai o atenție.

Până când, după o curbă, zăresc ceva în depărtare. Mă bucur și nu prea: în sfârșit se vede destinația! Și – pare foarte departe!

Hai s-o apropii cu zoom-ul.

Uăi! Mount Doom. Ulterior aveam să aflu că se numește și Matterhornul din Graubünden, dar acum știu doar de vârful negru Zervreila, din nou o imagine demnă de Lord of the Rings sau Game of Thrones.

Din nou mă bate gândul retragerii, dar – am ajuns prea departe. Hai, poate nu-i așa îndepărtat zidul cela precum pare. Dă-i înainte.

Între timp mi-am mai intrat într-un anume ritm, suflul s-a stabilizat – cu toate astea nu contemplez cu mare plăcere ideea de a mă întoarce pe tot acest drum, pe jos. Eh. Merg și merg, cale de încă vreo 20 de minute, când iată o urmă de civilizație: o pensiune.

Mă apropii cu speranța de a găsi o mașină cu perspective de hitch-hiking, dar nimic, pustiu. Nu găsesc 4 roți, dar găsesc multe perechi de câte 2:

Ha! sinapsele păcănesc în succesiune: văzusem niște oameni coborând pe aceste trotinete, acum înțeleg. Și văd spre marea ușurare că se închiriază mașinăriile. Intru în pensiune, din fericire e încă deschisă. Rezerv o trotinetă pentru peste juma’ de oră, cât estimez că voi sta sus. „Mai aveți deschis, nu?” „Mai avem… o vreme. Nu prea mult.”

Suficient. Până la baraj zice că sunt 10 minute de mers. Îmi propun să fac mai puțin, și într-adevăr, după 5 minute sunt la nivel,

iar după alte 30 de secunde, voila: Mount Doom cu lac de oglindire într-o parte,

Ținutul de Dincoace de Zidul din Game of Thrones în cealaltă parte, The Gift, cum ar veni,

cu bonus raze de soare răzlețe pre-apusene.

Ce e de făcut? Păi, e de trecut zidul, chiar dacă vertijul aruncă o întrebare ușoară stomacului, și făcut poze la greu, și într-o parte,

și în cealaltă.

În timp ce eu merg un pas, mă opresc, fac o poză, crezând că e cu un milimetru mai bună lumina și compoziția decât la cealaltă (boală veche), mă ajunge din urmă o doamnă în vârstă mergând foarte greu în niște cârje. Ce o căuta aici sus? Îmi dă binețe, îi răspund, zice „faceți poze frumoase?”
În general nu prea mă încântă când diverși necunoscuți intră în vorbă, dar îi răspund politicos, „da, e un peisaj foarte frumos”. Ne urăm o seară plăcută și doamna merge mai departe, încet, spre capătul zidului.

Aș mai sta aici, am urcat atâta amar de vreme pentru 10 minute; pe de altă parte, astea 10 minute fac să merite tot efortul – peisajul din altă lume, sindromul king kong, catharsisul vârfului/țelului atins – toate deodată, injecție de endorfine.

După ce apune soarele înțeleg că e timpul să mă întorc, să am timp să ajung jos pe lumină. La revedere, barajule!

Ajung jos la pensiune – un lanț de-a latul porții: închis. Măi să fie. Nici n-apuc să încep să încropesc un plan de trecere a frontierei, că aud zgomot de motor. O mașină oprește, din ea coboară… doamna în cârje. Îmi zâmbește: „E închis? Nici o problemă, am eu grijă să vă deschidă”.
Desprinde lanțul din poartă, trece, trec și eu. Ori e de-a casei, ori patroana, în mod cert toată lumea o cunoaște. ”Merită să fii politicos cu oamenii”, mă gândesc a nu știu câta oară. ”Cu toți oamenii.”

Formalitățile decurg rapid – primesc cască, plătesc o sumă modică și mergem afară la trotinete. Când mă urc pe ea îmi dau seama că pare mai solidă decât se simte, dar n-am de ales.

”Nu mergeți prea repede, nu stați cu fundul pe portbagaj. La mers normal în 30-40 de minute sunteți jos, ajungeți pe lumină.”

Și dă-i la vale. La început încet, cu multe frâne, apoi la fel. Cam tremură ghidonul, n-am mare stabilitate. La un moment dat mă așez cu fundul pe portbagaj – mult mai stabil aranjamentul, dar mă tem să nu sparg cauciucul cu greutatea, așa că mă ridic din când în când. Ajung pe nesimțite la tunelurile din stâncă, unde acum e întuneric. Fac ceva lumină cu telefonul, dar nu mai am baterie… până ce la un moment dat se aprind luminile – sunt cu senzor…

Călătoria decurge fără incidente, din fericire (căzăturile în mers la vale ar fi periculoase), ajung jos pe lumină, spre mare ușurare. Las trotineta în buricul târgului acum pustiu,

într-un loc special amenajat, nu legată, nu nimic, pur și simplu nu se fură pe-aici, și mă orientez despre ceva mâncare.

Nu mai sunt așa multe opțiuni ca ieri, hehe, așa că mă așez la o masă de unde se vede bine piața satului. Consum ciorbă de secară tradițională

și capuns, un fel de sarmale de griș. Bune.

Cu lăsarea Orei Albastre

oboseala își spune cuvântul, și-o iau cătinel spre hotel, sub ultimele rămășițe luminoase ale zilei.