Cineva pe tripadvisor zice despre destinații pe drumul vinului alsacian că „Kaysersberg, Riquewihr, Ribeauvillé, Eguisheim merită cel mai mult.”
Mă uit pe harta telefonului – Ribeauvillé e oarecum în drum, dacă este timp ar mai merge și Kaysersberg. Să-l încercăm pe primul întâi.
Jane mă duce într-o parcare din centru, iar privirea îmi e imediat atrasă de niște tarabe și oameni mișunând într-un fel de parc de lângă. Înainte de a vedea despre ce e vorba însă trebuie imortalizată o imagine simbolică pentru biculturalitatea zonei:
E ceva diferit aici – germana și franceza se contopesc. Ceva ce înspre Estul Europei nu vezi neapărat, inscripțiile în zonele „cu minorități” fiind ori într-o limbă, ori în cealaltă, ori în amândouă – dar nu într-una „contopită”. Cu atât mai interesant mi se pare cu cât germana și franceza nu prea au treabă una cu alta.
Poate aflu mai multe la festivalul medieval din parc – ia să vedem cum arată la ei un eveniment de gen.
Tarabele meșteșugarilor,
focul fierarilor,
jocuri și concursuri,
arme și bagaje,
parada costumelor,
cu muzică și dans,
mâncare tradițională.
Plimbarea culminează cu exercițiul îndemânării la poligonul de tir cavaleresc. Ții săgeata cu 2 burice de dești, tragi în dreptul ochiului, pui pe direcție, dai drumul.
După prima tragere aflu că e bine să ai un pic de unghi, să nu te atingă coarda arcului pe mâna cealaltă, că te arde de la frecare. Aflu asta pe propria piele.
Rezultatele tragerii mă surprind – am tras destul de bine.
Nu la fel de bine ca un țânc de vreo 3 ani, nu mai mult, care nu știu cum a făcut, cu mișcări oarecum dezordonate, dar a nimerit aproape bull’s eye-ul.
Buun. Odată foamea de mâncare și aventură ostoită, purced spre orașul vechi. Ribeauville are de toate:
în primul rând vii la capătul străzii,
apoi piețe
și case colorate,
cetate sus pe deal (n-am ajuns, că nu merge cu mașina și durează vreo oră urcușul, nu mai am timp, spre tristețea lui King Kong),
centru mult mai animat turistic decât la Selestat,
turnuri medievale
cu traversare,
statui,
flori,
rândunici la ceas,
ornamente și detalii.
Soarele apune plăcut peste oraș,
rămâne de făcut un singur lucru: explorat zidul vechi ce urcă printre vii.
Stau sus la panoramă, cu ultimele raze ale soarelui, mă bucur de detalii până apune.
E târziu. Deși semnul spre Kaysersberg mă îmbie, iau hotărârea conservatoare să mă îndrept spre cuib. Tre’ să știi când să te oprești, și să lași ceva pe data aviatoare.
