După cum începuse luna, nu se arătau semne de bucluc. Am zis că nu mai fac poze din tren, dar drumul la Müchen lung și lumina tentantă.

Turneul de boule in variantă „de austeritate” a fost totuși spectaculos în costumații, ca de fiecare dată, iar atmosfera de seară de după plăcută.

În altă seară m-am nimerit în oraș ieșind de la „How to train your dragon 2” (drăguț) când am auzit niște muzică puternică. Măi să fie. Mă duc după ea, văd un joc de lumini. Mă apropii – proiecții spectaculoase pe clădirea operei pentru campionatele europene de atletism. Stau, cum să nu stau. Frumos.

Din păcate n-am ajuns să văd nici o zi de competiție, au fost tot alte priorități. Ca de exemplu, vizita la Europa-Park, pentru întâlnirea cu trio C-A-V.

După o vizită la lac,

la Copenhaga

și alte câteva seri în oraș,

a venit o amiază. Mergeam cu scuterul în pauza de masă, când la un semafor, am verde, merg în coloană, trec, la trecerea de pietoni văd un coleg. Întorc capul, îl salut, o secundă, poate două. Mult. Când întorc privirea înapoi, mașinile din fața mea opriseră. Frână bruscă, mă opresc, dar pierd echilibrul, scuterul de 200 de kile cade în lateral dreapta, nu apuc să trag piciorul pe care-l pusesem jos să stabilizez, buf. Îmi cade dihania pe picior. Simt durere, îl trag repede, mă ridic – ”totul în regulă”? Mă întreabă colegul meu, alb ca varul. Până să ridic pantalonul văd sânge picurând pe asfalt. ”Nu.”, zicem într-un glas.
Mă așez pe niște scări, noroc că mai erau câțiva colegi care tocmai ieșiseră să caute mâncare, îmi împing scuterul pe trotuar, sună alt coleg care vine cu mașina, mă duce la spital. Rană de 7cm. ”Vă coasem”, zice doctorița cu ochi verzi. Mă cos asistenții ei, stau peste noapte la spital, a doua zi mă pun în ghips (din ăla tăiat, doar pentru imobilizare), o săptămână de stat acasă. Din fericire se pare că n-au fost tăiați nervi, tendoane, mușchi, doar grăsimea de sub piele deranjată.

Ș-uite-așa, necaz. A trecut mai mult de o lună și rana nu s-a închis. Adică – după ce au scos firele s-a deschis din nou, și apoi nu s-a închis. Încă fac duș cu punga de plastic trasă peste picior, mă duc tot la două zile la pansat. Așa înveți să apreciezi sănătatea, mobilitatea, și te gândești la săracii oameni care au răni „adevărate”, cât au de tras. În zone de război… Nu-i de joacă.

Altfel, luna s-a încheiat cu o petrecere de familie senzațională, într-un oraș ca o stațiune, deși nu e stațiune,

mâncare cu gust adevărat

și mure în grădină.

Și-a venit – toamna. Acoperă-mi inima cu ceva. Și închide rănile, să pot din nou zburda.