Impresia de circ roman nu mi-a fost dată doar de faptul că aveam locul în Vomitorio 601 E.

Spectatorii nu s-au dus ca pe vremuri strămoşii noştri comuni să presteze în vomitarium-urile laterale (deşi la ce gust aveau patatas fritas (chips-uri la kil), nu m-aş fi mirat foarte tare), dar au venit ca la spectacol, cu mic, cu mare

(pe alocuri chiar cu foarte mic).

Arena aducea cu un Coloseu, sau cum îmi închipui că arăta atunci, cu tribune înalte de capacitate asemănătoare (60,000 Colosseum, 80,000 Bernabeum), înconjurând scena pentru gladiatori.

Care gladiatori (azi „galactici 2.0.”) şi-au făcut apariţia în şareta acoperită numită azi autocar, păziţi de amazoane călare,

la care am privit admirativ în timp ce aşteptam blocat (dar nu înghesuit sau înghiontit) minute bune în mulţime la o intersecţie să se „dea drumul” pe strada spre porţi, circulaţia fiind întreruptă pentru trecerea jucătorilor.

„Oameni buni, dacă găsiţi un portofel negru, vă rog să mi-l daţi, e al meu”, aud în engleză britanică. Mă întorc, un malac în tricou cu Guti şi faţă îngrijorată. „E în faza de negare, săracul, se agaţă de un fir de speranţă că l-a pierdut„, în gândul meu, prompt întorcându-mi cămaşa pe dos, cu buzunarele la interior.

La interiorul stadionului, prima surpriză a fost că ne-au scos dopurile de la sticlele de apă tocmai cumpărate. Ne-au lăsat sticlele, pline, dar au luat dopurile. A doua surpriză a fost perna de şezut, cumpărată en passant cu 1 eurou. A fost probabil cel mai ieftin lucru vândut pe o rază de un kilometru de stadion, şi de altfel dintre cele mai utile. Florentinu’ încearcă să scoată bani pe toate căile. Zeci de tarabe cu tricouri, majoritatea cu Ronaldo şi Kaka, fulare şi alte accesorii, în foarte multe culori. Din câte observ, având culoarea de bază alb, Realiştii inovează în fiecare an la culoarea dungilor subţiri de pe echipament şi a fularelor – ba mov, ba albastru, ba un violet violent – ideea e să aibă motiv să schimbe tricourile. Unul original se vinde în general la 60-70 de euro (am văzut şi reduse la 39 în oraş), iar un falset nu scade sub 25 (!) de eurotici. Biletele noastre din vomitoriul de la ultimul nivel au fost cele mai ieftine la 40-45 de euroi – cele „normale” sunt de la 60 la 120, iar tichetele VIP pleacă de la 220 EUR. Iată cum se plăteşte un împrumut de 150 de milioane de la Caja Madrid şi Banco Santander…

Se pare că strategia dă roade. Deşi Valladolid e echipă slab cotată, şi deşi cu 40 de minute înainte de începerea meciului, stadionul era aproape gol,

când a început meciul s-a umplut ochi.

Tribunele au şi intrat imediat în vibraţii, căci Real-iştii madrileni i-au luat tare de la început pe Real-iştii din Valladolid (Baiadolid, cum zic spaniolii, cu „d” din ăla moale nesuferit la pronunţat). Deliciul meu personal a fost la ocazii, când toată tribuna ofta cu un „OOO” care te pătrunde pe şira spinării. Ca la ocazia lui Benzema de la sfârşitul acestui filmuleţ cu faze de joc:

Acel „OOO” s-a transformat curând în „GOOOOL!!!”, bucurie dublă: 1-0 pentru Real M, gol elegant din deviere marcat de Raul, zis şi Raul Madrid, căpitanul care la începutul meciului a primit un trofeu de la El Florentino, pentru, dacă am înţeles bine, recordul de prezenţe sub tricoul lui Real.

Jocul curge frumos în continuare, Baiadolizii încearcă un atac, dar 2-0 vine firesc în min. 19: din nou Raul, gol după altă combinaţie rapidă şi fluidă. Spectatorii se aşează mulţumiţi în scaune după aplauzele în picioare: showul e de calitate, gladiatorii favoriţi promit un scor fluviu.

Eu mă apuc din nou de poze, şi în timp ce mă minunam cât de pline sunt tribunele şi mă întrebam de ce oare chiar jos la secţiunea ultraşilor din Peluza Sud sunt câteva locuri goale,

se face de-o lovitură liberă din preajma careului madrilen. În timp ce spectatorii şi spectatoarele îşi pregăteau zoomanele pentru poză,

mi-am zis – „hai să filmez”. Şi…

Gol! Sec, precum foglia în cauză, la vinclu, frumos. Galeria oaspete, concentrată într-un sector mic la peluză, face mătănii după cum se vede şi în film, şi începe să se audă. Pe lângă ei, spectatorul care în film se ridică brusc în cadru şi care stătea cu un rând mai jos de mine, suferea şi el alături de violeţi. Vorba lui T., să fi fost ăsta dinamovist în ghencea, sau invers…

Până una alta, aici e 2-1, ia să vedem fotbal.

Şi da, vedem şi fotbal, nu doar şou. De exemplu, la un corner al Realului Madrid, 2 Valladolizi trec imediat în jumătatea adversă, trăgând după ei 3 fundaşi. Mutare tactică pe care n-am fi remarcat-o la televizor, dar din tribune ai mai mult senzaţia unui joc de şah, mai ales când jucătorii sunt disciplinaţi şi respectă „sarcinile”. Ca acest număr 4 de la Real M., care după frizură, stopuri pe piept, pase şi driblinguri elegante pare Guti, dar la un cartonaş galben (ce bine că a faultat) aflu că e Sergio Ramos. Foarte bun. Dar cel mai bun de pe teren… sunt 2: Raul, care joacă pur şi simplu frumos, cu devieri, cu viziune, (îl simte pe Benzema cu ochii închişi, dar francezul nu pare în formă), cu eleganţă, cu… artă, şi numărul 10, Lassana Diarra, despre care acum am înţeles de ce i s-a dat un astfel de număr important la o echipă atât de importantă: deci fenomenal gagiul. Una că recuperează la infinit, doi că după ce recuperează nu-i iei mingea nici cu buldozerul, trei că driblează, patru că pasează cu viziune. Şi asta pe tot terenul. Notre respect Lass.

Până la pauză nu se mai întâmplă mare lucru, în afară că rămâne întrebarea: cine e numărul 24? A arat toată partea dreaptă, dinspre noi, cu folos. Pare unul din necunoscuţi (Real joacă cu multe rezerve, dintre „consacraţi” fiind pe teren doar Casillas, Pepe, Ramos, Raul, Benzema, Van der Vaart, Diarra, Xabi Alonso. Hai că de fapt sunt mulţi.) Îl întreb pe realmadrid.com, şi aflu că e Granero. N-am auzit. Bun şi ăsta.

Deci fluier de final de repriză… ba nu! Pentru că cineva care pare Van der Vaart, dar tabela zice ulterior că e Marcelo (nici de ăsta n-am auzit) ia o acţiune pe cont propriu în stilul lui… Van der Vaart, şut, deviere, gol spectaculos! 3-1, abia acum se fluieră dublu: gol şi jumătate de meci.

În pauză, oameni de bine repară gazonul arat de crampoanele gladiatoriceşti, în timp ce alţi oameni pun din nou sigla sponsorului la centrul terenului. „Pentru 15 minute…” zice M. Păi da, Florentinu’ i-a stors probabil de bani, iar ei încearcă să-i stoarcă şi ultimul minut de „expunere media”.

Pauza trece repede, chiar dacă pe tabele nu se dau reluări (n-or avea drepturi?). La reluarea jocului sportiv, galeria „albă” cântă şi dansează la adăpostul lui 3-1 (mi-a plăcut mişcarea de du-te-vino din sectorul ultra, din acest clip, poate-o văd şi ai noştri suporteri pentru idei creative):

dar în terenul echipei lor favorite se lasă urme de tânjală şi – ce gol spectaculos! 3-2 şi, stimaţi spectatori, avem un meci de fotbal! De-acum Baiadolizii încep să creadă, şi joacă parte-n parte. Au un atacant, nr. 22, bun de tot (Diego Costa am aflat că-i zice), i-a cam întors pe Pepe şi ai lui ca pe clătite. Merenguezii (nu-mi vine să le zic „real”, că „reali” sunt şi ceilalţi) încep să greşească pase, şi, stupoare în scaunul pe care îl ocup: unii spectatori fluieră! Nu tot stadionul, dar se aud clar fluierături. Hai, că la Benzema înţeleg, că e cam petardă azi (în afară de faza golului 2 unde a contribuit frumos, „n-a avut realizări”), dar la Ramos şi chiar la Lass, doi dintre cei mai buni ai lor?! Nimic nu iartă ăştia, dom’le!

Şi Pellegrini ia decizia logică: schimbare dublă, Higuain la Benzema şi în locul lui Van der Vaart – vedeţi mai jos reacţia la intrarea lui Kaka.

În Cristiano Ronaldo (azi accidentat) Florentino şi-a luat jucător de admirat şi adulat, iar în Kaka şi-a luat unul de iubit. Interesant de urmărit.

Azi însă nici Kaka n-a părut în apele lui, mi s-a părut mai plinuţ decât părea la televizor, i-a luat ceva să intre în meci, şi timp n-a prea avut (a jucat din păcate doar 20 de minute). A greşit primele vreo 2 pase, fără a fi însă fluierat, a inventat o a treia de geniu, dar a fost offside.

Eliberatorul avea să fie însă Higuain, care la un contraatac a scăpat singur cu portarul, ieşit mult în lateral să-l blocheze, dar ţi-ai găsit – un lob de fineţe, din acela care face fundaşul de serviciu să alerge disperat după minge, sperând că totuşi o mai ajunge, dar nu. Gol, şi aplauze în picioare. Meritate.

S-a terminat 4-2, deşi Valladolizii au presat pe final, dar „se ştia” că Madrid va câştiga – ca la un semn, după înlocuirea lui Raul „pentru aplauze”, fix în minutul 86 spectatorii au început să plece şuvoaie de pe stadion. N-au mai văzut 2 intervenţii ale lui Casillas, să zică şi el că a jucat (ambii portari au avut puţin de lucru, deşi ocazii au fost). Dar spectatorul ştia: chiar dacă se face 4-3, tot câştigă echipa, ia să câştig şi eu un loc în metrou. Căci evident că se va lăsa cu înghesuială.

Noi am stat până la sfârşit, şi am tratat întoarcerea prin baia de mulţime ca parte a experienţei. Într-adevăr, lume multă la staţia de metrou Santiago Bernabeu,

dar extraordinar de paşnică.

Singurul „scandal” a fost făcut de un copil care sufla neregulat într-o goarnă.

Poporul a primit circ, de mâine porneşte din nou disciplinat să-şi câştige pâinea.

Noapte bună.