O ultimă poză la munţii înceţoşaţi care se deschid (sau închid, depinde cum priveşti) într-un alt golf verde,

şi gata, împachetez aparatul. Trebuie să mă concentrez acum, să văd cum scap de-aici. Feribotul nu se întoarce la Shkodra, trebuie să fiu atent la semne să prind ceva mijloc de transport înapoi. Sau… înainte, oriunde numai să nu rămân blocat. Îngrijorarea lui John începe să crească pe măsură ce ne apropiem – e extrasezon, oare găsim furgon?

Se vede capătul lacului, cu o baracă ponosită şi… atât. Nici ţipenie de om. N-am făcut poze, conştient – în momentele astea trebuie concentrare. acum mă gândesc, desigur, că puteam face o poză pentru ilustrare, dar la momentul respectiv aveam alte priorităţi. „Oh, there’s no furgon”… John e îngrijorat de-a binelea. Şi eu încep să mă îngrijorez – dacă baraca aceea nenorocită e „hotelul din Fierzë” despre care vorbea Lonely Planet, m-apucă damblaua aici până mâine. Şi plouăă… o ploaie rece şi neprietenoasă, vreme „de viaţă normală”, nu „de vacanţă”.

Pe mal apare o maşină. Tresărim – dar e o maşină mică, un combi. Nu e suficient. Stăm la uşă uitându-ne cu privire fixă cum ne apropiem de mal. Lângă mine e o tanti şi un nene care stau şi ei în uşă, îi întreb – „Fierzë?” „Furgon„, zice nenea şi artă spre sine, „mergeţi cu mine”. ‘Are un furgon pe feribot?’, mă întreb – dar oricum mă mai liniştesc. Nu avea nenea furgon, dar cu vreun minut înainte să acostăm, apare un microbuz albastru care trage la mal. Jubilăm – îl luăm, indiferent unde ar duce, numai să ne scoată de aici. Ne facem semne bucuroase cu nenea şi tanti, care zice – „veniţi cu mine”, acostăm, fuga la microbuz, prin ploaie.

Bucuroşi, luăm loc în spate, tanti şi nepotul ei (pe care-l întrebasem cum îl cheamă pe vapor) în faţă. Îl mai întreb o dată cum îl cheamă, îmi răspunde, îmi răspunde şi tanti – tot nu-nţeleg. Mă las păgubaş. O întreb unde merge, zice că la Bajram Curri („Bairam Ţuri”). Ne întreabă încotro, John zice Kosovo. Între timp m-am hotărât şi eu, din lipsă de opţiuni: merg în Kosovo, încerc să ajung la Prizren, de unde să prind ceva pe autostrada cea nouă înapoi spre Shkodër. Dacă-mi iese faza asta, rămâne de pomină, dar să nu zicem hop până nu sărim gardu’. Până la Prizren e cale lungă, John zice că cel mai important e să trecem graniţa în Kosovo, la Gjakovë (un nume care foarte greu mi-a intrat în cap), şi de-acolo să prindem ceva spre Prizren, de unde drumurile noastre s-ar despărţi – el spre Pristina, eu spre Shkodra.

Între timp, microbuzul stă, aşteaptă. „Cred că aşteaptă echipajul”, zice John – şi într-adevăr, încă 3 bărbaţi fug prin ploaie la maşină, care se umple până la refuz – adică toate locurile plus doi neni în braţe la alţi doi neni. Ei ar fi avut locurile noastre, mă gândesc. Capacitatea maşinii era prevăzută pentru exact numărul de oameni, nu s-au gândit că un român şi un englez vor apărea de nicăieri.

Şoferul, un tip înalt, tânăr şi foarte extrovertit, ne întreabă unde, noi zicem Kosovo, zice „no problem, vă rezolv”. Dă muzica albaneză asurzitor de tare, începe să cânte şi el, agitându-se, şi plecăm. La feribot nu rămâne nimeni.

Drumul e îngust, de pământ, cu ceva gropi, dar dată fiind ploaia e în stare destul de bună, de fapt. În curând ajungem la asfalt, şi intrăm într-un ceva ce pare orăşel – Fierze, zice tanti. Ahaa, deci aici ar fi fost hotelul, nu era baraca respectivă. Nici nu vreau să mă gândesc ce-am fi făcut dacă nu era furgonul albastru.

Bărbaţii din maşină discută tare, râd mult, gălăgios. John râde şi el cu ei, un pic forţat. Apoi îmi zice cu voce joasă – „aici oamenii sunt aprigi, iuţi la mânie. Trebuie să râzi cu ei şi să ai grijă, atmosfera se poate schimba în orice moment. Sunt foarte impulsivi.”
Nu împart îngrijorarea lui dom’ profesor. Atmosfera nu mi se pare mult diferită de… Bucureşti, de exemplu. Oamenii sunt pur şi simplu veseli şi se manifestă zgomotos. Dar John, chiar aşa umblat cum e, nu pare mai puţin confortabil în acest mediu.

Vorbim cu tanti din faţa noastră, ne întreabă de unde suntem, ce facem, purtăm o „conversaţie”, eu în albaneză, John prin gesturi şi zâmbete. Doamna dă des din cap a „nu” – deşi nu pare a nu fi de acord. Îmi aduc aminte că scrie în Lonely Planet că în unele părţi din Albania, oamenii dau din cap invers la „da” şi „nu”, ca bulgarii. Deci tanti era de acord cu tot ce ziceam :).

Am crezut că şoferul ne va lăsa undeva în Fierze să luăm alt mijloc de transport, dar nu. Mergem mai departe, şi până să ne dezmeticim, ajungem într-un oraş cu blocuri gri plouate – „Bajram Curri”, zice tanti, „aici coborâm noi.” Ne luăm un călduros mirupafshim, la revedere, ne asigură că şoferul cel şuchi ne va duce la Gjakovë (pronunţă „Giakova”).

Rămân doar eu cu John în microbuz. Şoferul zice ceva de „engleză” şi „Gjakova”, nu prea înţeleg. Mergem mai departe, dar peste puţin timp oprim: „cafe?” ne întreabă. „YES„, zice John. „Po„, zic şi eu.

Urcăm scările alunecoase până la un băruleţ de cartier aflat la parterul unui bloc. Luăm loc, John o cafea, eu un ceai de trëndafir, şi – mai vine cineva la masa noastră. Acum înţelegem care era faza cu „engleza” – un văr de-al şoferului trăieşte la Londar şi vorbeşte o engleză foarte frumoasă, cultivată, fără accent de cartier ca băeatu de la Chelsea. A venit în vacanţă, e din Kosovo, dar a venit să vadă nişte prieteni aici. Vorbim puţin, conversaţie „generală”, exact ca englezii la un ceai, apoi trece la subiect: ne spune că vărul lui ne va duce la Gjakovë fără nici o problemă, costă 40 de Euro. Îmi trece o secundă prin cap să negociem, dar renunţ – John nu dă semne că ar vrea să negocieze, şi la urma urmei mă gândesc că 20 de euro pentru a ieşi din această situaţie nu e mult, chiar dacă e poate de 5 ori suma „normală”. Doar că noi nu suntem într-o situaţie „normală”. Acceptăm, plătim, omul ne urează drum bun, şi se întoarce la prietenii lui – după ce ne plăteşte băuturile – ne-au suprataxat ei, dar cu stil :).