Prin muzica dată foarte tare în furgonul transformat în taxiu, Bajram Curri (pronunţat „Bairam Ţuri”) se înfăţişează a fi un oraş „de blocuri” de tip comunist:

Cel puţin în centru. Din păcate, mai mult n-am văzut, atât din cauza ploii,

cât şi a agendei – ne grăbim, ziua e departe de a se fi terminat. Drumul urcă îngust, neasfaltat şi plin de gropi pe coasta dealurilor,

şi înţeleg de ce albanezul englez (ne-a arătat mândru paşaportul) din barul de mai înainte repetase „vărul meu e un şofer bun, n-o să aveţi nici o problemă” – într-adevăr, trebuie să fii şofer bun să navighezi pe acel drum, nu mi-ar fi plăcut să fiu eu la volan.

Graniţa cu Kosovo e aproape, mă întreb dacă am trecut deja, mai ales când starea drumului se schimbă radical: dăm peste o panglică asfaltată atât de impecabil şi de lucios, încât mi-e frică să nu alunecăm de pe ea.

Mă gândesc că or fi drumurile refăcute de alde NATO şi KFOR în Kosovo, dar nu – totuşi, suntem în Europa de Est, nu poţi trece dintr-o ţară în alta fără punct de frontieră. Suntem singura maşină la graniţă, formalităţile decurg rapid – intrăm în Kosovo! Sunt puţin emoţionat. Mă gândesc – „asta înseamnă să fii călător, nu turist. Să porneşti într-o direcţie şi să vezi ce se-ntâmplă. Să întâlneşti oameni pe care nu i-ai întâlni niciodată dacă ai sta acasă, sau la hotel”. Încerc să mă potolesc – aventură-aventură, stai să ajungi tu sănătos înapoi la bagaj.

Până să ajungem la destinaţia intermediară, reuşesc să memorez în sfârşit numele oraşului – Gjakovë (pronunţat „Giakova” în albaneză). Din ce-mi pot da seama prin ploaie,

oraşul arată… aşa:

Şoferul întreabă că unde să ne lase – îi zic că la furgoane. Opreşte maşina, dar – nici urmă de furgon, face semn să stăm că se întoarce. Intră într-un magazin de produse auto lângă care oprise. Şi stă. Şi stă. Pare a vorbi cu vânzătorul, fără nici o treabă.

Dom’ profesor e la capătul răbdării. Pufneşte şi boscorodeşte – „asta nu-i treabă, domnule! Uite-l cum stă şi povesteşte, de parcă are tot timpul din lume! Nu putea merge după ce ne lasă pe noi?!” Îl simt că mai are un pic şi iese să-l cheme înapoi. Încerc să-l liniştesc, distrăgându-i atenţia.

După vreo 10 minute să fi fost, apare vărul ca o floare, cu un wunderbaum mirositor pe care-l agaţă tacticos de oglindă înlocuindu-l pe cel vechi, şi cu nişte ştergătoare pe care le montează tot tacticos la parbriz. Îmi face un semn prietenos – „ştergătoare noi” :). Am senzaţia subliminală că le-a înlocuit (şi) ca să fac eu poze mai bine prin parbriz… dar nu-i mai zic lui John acest gând, că şi-aşa e nervos.

Mergem mai departe, şi nu peste mult timp ajungem la autogară. Falenderit, mirupafshim (mulţumim, la revedere), respectiv un „byebye” grăbit de la dom’ profesor, şi ne uităm să vedem ce autobuze sunt. Pe unul scrie „Pristina” – John e fericit. Nu mai merge la Prizren, ce-i în mână nu-i minciună – e trecut de amiaz, n-are rost să rişte. Se urcă în autobuz, e aranjat.

N-am schimbat email şi numere de telefon – pentru că n-are. Trăieşte complet rupt de lumea electronicodigitală – „nevastă-mea era cu din astea, eu am refuzat. N-am vrut să mă las tentat şi să ajung să devin sclavul internetului – pentru că, la ce informaţii şi minunăţii aş fi găsit acolo, e o posibilitate. Am vrut să rămân eu.”

Eu… trebuie să ajung la Prizren, care e în altă direcţie, dar nu văd nicăieri scris. Dar un tânăr cu 2 cercei în urechi şi o faţă şui-prietenoasă zice ceva într-o engleză foarte limitată, dar entuziastă – înţeleg că la peronul patru (cel din faţa noastră) va veni un autobus pentru Prizren. Aşa că stăm „de vorbă” pe peron – aflu că la „frig” se zice „ftoft„, un cuvânt nostim. Vin câteva autobuze, dar nu pentru Prizren – băiatul e la fel de dezamăgit ca şi mine, deşi el nu merge într-acolo. Într-un târziu apare şi autobuzul potrivit, în care mă urc cu un oftat de uşurare. Îi fac cu mâna (şi o poză) lui John, care nici el n-a plecat. Din profil parcă seamănă şi el cu Michael Kaine.

E momentul să consum a doua şi ultima pară din dotare pe ziua de azi.