În timp ce consum a doua şi ultima pară din dotare pe ziua de azi, lângă mine se aşează o blondă la vreo 30j’ şi ceva de ani, creaţă, fardată, îmbrăcată în piele neagră, cu ceva decolteu la purtător. Nu mai ştiu cum am intrat în vorbă – cred că a văzut că citeam Lonely Planeta şi m-a întrebat unde merg. Vorbeşte bine engleză, aflu că a trăit 10 ani în Elveţia franceză. Conversaţia începe să capete substanţă când trecem printr-un sat. „Aici au murit mulţi oameni în ’99”, zice. „În satul ăsta, 40 de bărbaţi, traşi deoparte şi împuşcaţi. Uite mormintele” – îmi arată pe geam un cimitir ordonat, tras cu rigla. Tac, nevenindu-mi ceva să spun. „A fost un masacru şi mai mare în … (nu mai ştiu localitatea), un sat de graniţă – n-ai văzut mormintele după ce ai trecut graniţa?” „Nu.” Poate ai trecut prin altă parte, sunt două puncte de frontieră în partea asta.”

„Eraţi aici atunci?”

„Da, locuiam în Pejë („Peia”), un pic mai sus de Gjakovë. Am auzit cum în alte localităţi – Gjakovë între ele – au venit şi au zis – femeile şi copiii să plece în Albania, peste graniţă, bărbaţii erau traşi deoparte şi împuşcaţi.”

„Cine erau?” îndrăznesc o întrebare cam stupidă, dar tresar la răspuns – „Nu armata iugoslavă… trupe paramilitare. Ai lui Arkan, şi alţii ca ei. Trebuie că au fost drogaţi, atlfel cum să te apuci să împuşti oameni?”

Tac.

„Procedura era – începeau să tragă cu tancurile de la intrarea în oraş – cum auzea lumea, pleca. Aşa am plecat şi noi.”
„Unde, în Albania?”
„În Muntenegru, am plecat cu cei doi copii ai mei.”
„?!”
„Am doi copii… sunt studenţi acum.”

Casc ochii. Îmi arată poza lor pe telefon. „Felicitări.” „Mulţumesc.”

„Şi aţi mers pe jos până-n Muntenegru?”
„Da, prin pădure. N-au venit să ne caute, e zonă sălbatică. Şi oricum, scopul lor era să plecăm. Nu credeau că o să ne întoarcem, dar uite că ne-am întors.”

Acum lucrează ca instructor de fitness la un hotel în Gjakovë. Azi are zi liberă (e marţi – aşa aflu şi eu, că am pierdut şirul – dar lucrează 6 zile pe săptămână, fiecare din echipă are liber în altă zi) şi merge la nişte prieteni în Prizren, la distracţie.

Timpul a trecut foarte repede. Aş mai întreba-o, dar şi aşa am aflat multe, ce trebuie digerate. Plouă când ajungem, îmi arată unde e clădirea autogării, acolo ar trebui să găsesc un mijloc de transport înapoi.

O mai întreb totuşi ceva, înainte de rămas-bun: „Cum te cheamă?”
„Ljumi”.