Kotor-ul a fost o revelaţie, mi-a exaltat simţul estetic pe culmi – la propriu şi la figurat. Mă gândesc că orice ar urma azi va fi un bonus. Planul e să merg spre Nord, de-a lungul coastei, şi… atât. Mă uit în Lonely Planetă să văd ce mai e pe drum, până la graniţă Herceg Novi ar mai fi un oraş mai măricel, dar stai aşa – în carte zice ceva de Perast. N-am auzit niciodată, citesc abia la a doua frunzărire. E un articol scurt, despre o „mică veneţie” (aproape fiecare ţară are o mică veneţie), „oază de linişte”, foarte pitoresc. Hmm. Nu-mi închipui că ar putea fi mai pitoresc decât Kotor, deci nu asta mă atrage, ci ideea că e „diferit” – s-ar putea să fie o completare interesantă. Hai să mă opresc la Perast, dară. Dve euro biletul de autobus; dau să urc, când din el coboară… Ela. Fusese la Cetinje, vechea capitală, de unde venea autobuzul. Salut-salut, la revedere – rămâne să vadă Kotorul. Mă gândesc că am avut noroc să vin de dimineaţă, când soarele a bătut perfect pentru poze, ea va prinde lumina mai puţin prielnică, din faţă. În plus, la o privire din autobuz peste golf înapoi, se vede treaba că se adună norii în vârful muntelui –

aşadar, de reţinut – la Kotor de mers dimineaţa.

Două fete îmi zic când am ajuns la Perast, care nici nu are semn, e un… loc pe dreapta unde opreşte autobuzul. Sunt singurul care mă dau jos, şi încă de la prima poză sunt mulţumit că am făcut-o.

Cobor printre clădiri albe şi ajung repede la mal,

la un restaurant excelent plasat, şi… gol-goluţ.

Cum te uiţi în larg, în stânga se vede capătul golfului,

în dreapta insuliţele extrem de pitoreşti despre care se vorbea în carte.

Una dintre ele e artificială, cu o mânăstire pe ea, şi la o anumită sărbătoare locuitorii merg în bărci să pună pietre pe insulă, s-o ridice.
Acum însă, bărcile stau cuminţi,

prăjindu-se la soare,

cu o excepţie.

Oraşul e evident „turistic”,

cu case albe, chiar că, vorba cărţii, parcă un cartier al Veneţiei a venit plutind peste Adriatică,

dar nici un turist pe stradă – doar o biciclistă

şi un barcagiu, praf de uliţi.

Privind înapoi, scot un „ooooo”, şi mă pun pe pozat.

Nu se mai poate, aici trebuie zăbovit. Dau rucsacul jos,

mă aşez şi…nimic. Savurez. Mă uit în zare, în toate părţile. La insule – le luăm pe rând, cea din stânga

şi cea din dreapta, unde se văd şi oamenii.

În timp ce trag nişte panorame (nu pot să aleg, alegeţi voi pe care vreţi s-o faceţi mare pe tot ecranu’),

pe nesimţite au acostat două bărci în micul port,

şi din ele se varsă turişti. Deci totuşi sunt, doar că erau la insulă. Mă gândesc dacă să mă duc şi eu u barca până la una din insule, dar parcă mi-e mult. Sigur că s-ar vedea frumos oraşul din larg, dar… e deja ora 4, şi aş vrea să ajung să mă cazez undeva pe lumină, şi nu aici, mai în nord. Îmi iau dar catrafusele şi întreb pe cineva de unde pot să iau autobuzul mai departe. Zice să ies în capătul oraşului şi să fac cu mâna, că altfel nu opresc. Hmm.. Zis şi făcut. La capăt sunt 2 autocare care aşteaptă stolurile de turişti pe care i-am văzut coborând din bărci. Primii sunt francezi, îi întreb dacă ştiu unde e staţia, ghida zice că nu ştie, şi că m-ar lua ei, dar merg spre Kotor, în partea cealaltă, să întreb celălalt autocar. Ăştia-s italieni, şi nu se oferă să mă ia. Cred că şi ei merg în partea cealaltă.

Hai să aştept aici, e o curbă mai largă, ar trebui să mă vadă. Până una alta mai fac nişte poze la oraş

şi la insuliţe (le-am pozat şi răspozat, mereu aveam impresia că nu ies, în contre-jour. Şi au şi avut nevoie de prelucrare ca să arate ca mai sus)

Nici un autobuz. Stând aşa, mă gândesc că poate ar trebui să merg la staţia de autobuz, poate sunt mai mari şansele să mă vadă, sau poate chiar opreşte pentru cineva. Staţia e mai sus, aşa că o iau pe drumul ce trece pe deasupra oraşului, oazie cu care pac încă o poză,

ocazie cu care mă întreb – oare timpul pierdut cu pozele astea va avea un efect decisiv la pierderea autobuzului, de exemplu dacă nu opreşte decât în staţie şi eu întârzii?

Voi afla răspunsul destul de repede – nu, pentru că un autocar de format mic trece val-vârtej pe lângă mine, şi… opreşte cu un scârţâit de frâne mai în jos. Fug cu rucsacul bălăngănind în spinare, întreb „Herceg Novi?”
„Da.”
„Dobro, hvala!”
Şi urc.