6 martie 2011

A doua zi după nuntă ne-am mai întâlnit cu C&J la un prânz foarte picant şi foarte bun, după care ne-am luat larevedere de la ei, de la Taiwan şi de la „spaţiul chinez”.

Aeroportul din Kuala Lumpur e foarte mare şi curat-Lună, să mănânci de pe jos, nu alta. Prins cu bagaje n-am apucat să fac poză, dar ar fi meritat. Noi „ne ţinem” oarecum asemănători cu Malaezia ca dezvoltare economică – oho. La aeroport suntem cu mult în urmă. Nu că Otopeniul n-ar fi curăţel – aşa mi-l aduc aminte, dar KL e MULT MAI MARE. În plus, are tren de legătură directă cu gara – civilizat, curat.

Si foarte ieftin – am zis că luăm bilete de la „naş”, care n-a venit.

La gară, a doua surpriză – bine, ne aşteptam, dar organismul tot a reacţionat: 30 de grade afară. Brusc te simţi în vacanţă la tropice… care eşti (la Taipei a fost anormal de frig pentru perioada asta).

A treia surpriză – toţi uşierii, liftierii şi oamenii de la taxiuri vorbesc engleză, inteligibil. Luăm un taxi până la hotelul lui A.&A., care e foarte aproape de gară, şi se vede frumos oraşul.

Dacă Taipeiul m-a surprins, Kuala Lumpur cam aşa mi-o închipuiam, cu zgârie-nori grupaţi.

N-am pierdut mult timp şi-am plecat cu toţii spre hostelul meu, care e mai departe, în centrul oraşului. – de-acum nu vom mai sta împreună, A.&A. au preferat varianta hotelurilor „clasice”, mai scumpe dar cu toate „facilităţile”, eu orientându-mă ca de obicei spre hosteluri, unde rezerv de obicei o cameră întreagă (dacă nu sunt preţuri exorbitante ca în Scandinavia). Ies cam la preţ de cameră de hotel de 2-3 stele de periferie, facilităţile sunt de obicei chiar mai puţine, în schimb locaţiile sunt fix în buricul târgului. Insider tip, pentru cine are preferinţe de gen.

Luăm un taxi de la gară, preplătit la un chioşc „guvernamental”. Maşina care opreşte în faţa noastră e o Toyotă destul de obosită, iar şoferul pare şi mai obosit. Un chinez bătrân, gălbejit, doar cu vreo 2 dinţi. Îi explic unde să mergem, nu înţelege. Mergem la un taximetrist în spatele lui, maşina e tot obosită, dar omul, un indian, mult mai vivace. Îi explică unde să meargă, dă din cap cum că parcă ar fi priceput. Plecăm.

A fost o greşeală să ne urcăm în maşina lui. Mi-a fost nuştiucum să zic „nu ne urcăm la dv.”, ar fi generat încurcături… învăţătură de minte – dacă şoferul pare incompetent, probabil este, mai bine nu riscaţi. A condus într-un stil… nu respecta benzile, l-au claxonat vreo doi din spate, părea că adoarme… Nu aveam nici cum coborî, că era pe autostradă (şi oamenii ăştia au autostrăzi suspendate prin oraşe); într-un târziu (mult mai târziu decât ne-am fi aşteptat după hartă) a oprit undeva, ne-am dat jos repede fără să întrebăm şi-am luat-o pe jos, bucuroşi că am scăpat. Eram conform Lil’ Jane la vreun kilometru de ţintă, pe care l-am parcurs liniştiţi pe jos. Cam cald, dar mult mai bine decât cu acea fantomă de taximetrist.

Hostelul e la o intersecţie aglomerată şi zgomotoasă, cu intrare ascunsă într-un bloc, de nici n-am văzut-o, noroc cu ochiul ager al lui A., care a văzut semnul cu Sunshine Bedz. Urc la etaj… şi găsesc asta pe uşă:

Interesant loc, hehe. Dar – constat că nu aici e hostelul, aici e salon de masaj – hostelul e mai sus. E simplu, dar curat şi modern utilat. Camera e austeră, dar are duş,

iar recepţionistul pare un şugubăţ. Las bagajul şi ies, afară aşteaptă A. & A., mergem să mâncăm. În apropiere e o stradă cu muulte mese,

la care ne aşezăm şi noi. Mâncarea, multă, bună şi ieftină, cu un meniu de circa 30 de ori mai mare decât un meniu tipic de „la terasă” din Europa.

După cină, A. & A. se duc la hotel, eu mai dau o tură pe stradă – nu-mi vine să mă culc, abia am ajuns în oraş, trebuie să-i iau pulsul.

Pulsul străzii e apetisant, dar eu tocmai am mâncat,

aşa că o iau în josul bulevardului mare pe care am venit în sus după ce ne-a lăsat taximetristul, până ajung aproape de turnurile Petronas – ca să văd că, trecut fiind de miezul nopţii, luminile s-au stins, au rămas doar becurile din vârf, clipocind la avioane.

Nu găsesc un drum clar care să ducă la ele, şi nici n-am chef, m-a ajuns oboseala. La ţepuşa de vis-a-vis, încă luminată, voi vrea să ajung de asemenea, dar mâine.

O iau înapoi pe lângă linia de metrou suspendată

(ideile lui Oprescu ne urmăresc obsesiv, iată şi o staţie de metrou „la înălţime”).

Drumul de întoarcere pare, ca de obicei, mai scurt, ajung repede înapoi la intrarea în bloc, unde acum observ fetele în fuste scurte (e drept, e cald) care mă îmbie cu un masaj – mă întreb dacă o fi în contradicţie cu anunţul cela de pe uşă.

„Bei o vodcă cu noi?” mă întreabă recepţionistul, care stă de vorbă la o ţigare pe balcon cu nişte turiste americance, după accent, vorbind deochioşenii. Aia mi-ar mai lipsi acum – refuz politicos, şi, deşi pe undeva mă tentează să mă alătur oamenilor pe balcon, mă prăbuşesc la somn.