7 martie 2011

Iniţial când am primit invitaţia de la C&J pentru nunta la Taipei m-am gândit că e momentul ideal să iau China la „picior”. Dar – A. a venit cu un plan alternativ, şi am hotărât să merg cu ei pentru o parte a traseului – mi s-a părut interesant, cu locuri pe care îmi doream să le văd. Hong Kong, Macao… şi, sus pe listă, Kuala Lumpur. De când eram copil şi răsfoiam atlase mă întrebam cum o fi la Kuala Lumpur, şi mi-am dorit să ajung – fie şi numai pentru cât de frumos sună numele. Apoi, ca motivaţie suplimentară a apărut cu timpul dezvoltarea economică a Malaeziei, care m-a făcut curios, am aflat de diversitatea culturală – alt lucru interesant – şi, mai noi dar nu în ultimul rând, turnurile Petronas – înainte de construcţia Taipei 101 au fost pentru o vreme cele mai înalte clădiri din lume.

Acolo ne-am dat întâlnire de dimineaţă. De dormit am dormit bine – noroc că eram obosit, altfel intersecţia care se vede de la geam

e foarte zgomotoasă, cu ceva melodie dintr-o reclamă cântând periodic, picătură chinezească.
La micul dejun, gazda se schimbase – băiatul simpatic cu vodca lăsase loc unei doamne cu ochelari, Isabel, foarte de treabă (am aflat ulterior că e proprietăreasa). Mi-a recomandat gemul de nucă de cocos, specialitate locală – foarte bun. S-a mirat când l-am combinat cu cel de căpşuni, hehe – experimentul culinar a reuşit pe deplin.

Am întrebat-o cum se ajunge la Petronaşi, pe jos 20 de minute (deci 15, socotesc eu), şi ce mai recomandă de văzut – peşterile Batu, zice, cu un templu hindus, interesant. Buun. Întâi luăm oraşul la picior, să-l vedem şi ziua.

Drumul spre petronaşi trece printr-un cartier de centre comerciale

şi alte clădiri moderne –

cam în ton cu ce îmi închipuisem eu că ar trebui să fie Kuala Lumpur (şi Taipei, de altfel). Printr-unul din aceste centre de afaceri trebuie să treci, şi din grădină, în toată splendoarea se văd naşii Petronaşii.

Mă apropii oprindu-mă tot la câţiva paşi pentru a prinde cel mai bun unghi pentru poză,

cert e că acolo vreau să ajung, pe pasarelă (sindromul King Kong dixit).

Că pe acoperiş nu e loc, bănuiesc, pare ascuţit.

Îmi plac Petronaşii. Nu mi se par FOARTE înalţi (poate unde am văzut şi ţepuşa din Taipei înainte), dar au o anume eleganţă, îmi place şi „modelul”.

În spatele lor e un lac artificial, pare un fel de „grădină de agrement”, ornată cu zgârie-nori.

Înăuntru, evident, cum altfel, un centru comercial (mall)

înaaaalt,

dotat cu inevitabila maşină de formula 1 Sauber-Petronas.

Petronas e „Petrom”-ul lor, întreprindere de stat, cred, care pare a învârti banii cu lopata – sponsorizează formula 1, fac blocuri înalte. Ce le-or fi trebuit turnurile până la cer? Ca şi Taipei 101, ca şi… mai toate clădirile mari ale lumii – marketing, probabil. Şi, recunosc, la mine funcţionează :). Mi-am dorit să le văd, şi mi-au plăcut – se pare că mărimea contează.

Eu am intrat ca de obicei pe uşa din dos, întâlnirea cu A&A se petrece la intrarea principală.

Am întârziat puţin (mi-am dat 15 minute, dar cu opritul cu poze a durat 20), dar şi A&A întârzie puţin, aşa că am timp de această panoramă urbană, înfăţişând partea modernă a Kualei lu’ Mpur, destul de aproape de ce-mi închipuiam.

Sosesc A&A, aruncăm o privire-n sus

şi intrăm înăuntru să vedem cum se ajunge la pasarelă. Doar că… socoteala de-afară nu se potriveşte cu cea dinăuntru – e tutup setiap isnin, adică închis în fiecare luni (limba malay e una dintre cele mai nostime întâlnite vreodată).

Ce, azi e luni? Ca de obicei, am pierdut şirul zilelor în vacanţă. Deci luni închis, ca la multe muzee. Mallul însă e deschis, dăm o tură pe la cele 2 magazine foto ochite de A. – nu ne putem abţine. Camerele noastre favorite sunt însă chiar mai scumpe decât la Taipei (deşi se produc în Malaezia!), aşa că ne lăsăm păgubaşi. Luăm mai bine un cocktail de fructe (şi legume, după caz), ocazie cu care constat că… mi s-a rupt cardul de credit. Cum adică, s-a rupt? Uite-aşa, s-a crăpat pe orizontală, peste banda magnetică.

Grozaaav. După ce că nu mai am card de bancomat, acum şi cel de credit s-a dus. Rămân doar „în AMEX”, care e acceptat mult mai rar. Măcar bine că merge cip-ul, la cel crăpat, trebuie să am grijă. Ştiu şi de la ce s-a crăpat – am un portmoneu foarte mic şi foarte util, care se prinde cu o clamă de pantaloni sau curea, îl port mereu la interior, cu cele 2 carduri esenţiale şi câteva bancnote – mai mult nu-mi trebuie. Doar că, aplecându-mă şi şezând, se vede treaba că s-a îndoit mai mult decât a acceptat plasticul, şi… da. Chiar râsesem zilele trecute cu A. & S., de genul „ce mai poate să se întâmple?”

Să nu întrebi niciodată „ce mai poate să se întâmple?”, căci vei afla răspuns.