„Cartierul înalt” e epicentrul dicstracţiei nocturne lisaboniene, aşa că o luăm pe scări în sus să vedem cum devine cazul.

E abia ora 8, nu e multă lume prin piaţa cu lumini ieşind din pavaj

şi cu un chioşc scris foarte nostim şi pronunţat exact ca la noi – chioşc.

Puteam urca şi cu tramvaiul istoric caracteristic, dar nu găsisem staţia, îl vedem abia sus,

când am ajuns deja la punctul de panoramă.

Ocazie cu care testez puţin performanţele celor două camere – noaptea se vede diferenţa cea mai mare între camera compactă mai nouă

şi un DSLR vechi.

Mai departe pe străzi,

mă mir că sunt aşa pustii.

Doar felinarele sunt aliniate la datorie,

lume nu prea.

Ucăm până la capătul străduţelor, hmm… mi-e cam foame. Mă tentează o felie de pizza,

dar până la urmă renunţ din cauza cozii. Şi bine fac, pentru că o luăm din nou în jos pe Rua Atalaia (care împreună cu Rua de la Rosa sunt cele mai importante din cartier), iar zona a început să se populeze

mai ales pe „traversele” laterale, mai aglomerate,

cu lumea aşteptându-şi liniştită rândul la bucate.

Intrăm într-un magazin de suveniruri mai fistichiu,

apoi în alt magazin cu obiecte decorative creative. Ne place, dar n-avem ce cumpăra. Îi spunem totuşi doamnei „nice”, ne mulţumeşte, ieşim.

Mă întorc după 2 minute – doamna ne zâmbise prietenos, aşa că mă gândesc că nu s-o supăra dacă o întreb unde suntem exact, şi dacă are o recomandare cum că unde să mâncăm. Chiar peste drum e un restaurant foarte mic, de familie, dar pe care îl recomandă. Perfect! Îmi dă o hartă şi îmi zice grijulie să evităm capetele străzilor după ora 10. Îi mulţumesc (foarte cumsecade… hmm, cred că-mi iau un tricou de aici, uite-aşa) şi ies. Restaurantul, situat nu departe de această tanti nostimă parcă din alt film

e plin, dar hotărâm să aşteptăm până se eliberează o masă – e plăcut sentimentul când „nu te grăbeşte nimeni”.

Ne întoarcem în magazin şi îmi iau un tricou cu un citat din Fernando Pessoa.

Numele îmi sună vag cunoscut – ca să vezi „cultură universală” – aiurea, nu ştim nimic despre alte ţări. Pessoa e unul din cei mai importanţi poeţi portugheji, se pare şi un personaj interesant.

Nu-i merge chitanţierul doamnei, îi zic că nu-mi trebuie bon, nu-i broblemă, plecăm, şi iată, găsim loc la restaurant. E ultima seară, trebuie să cinstim cu ceva, dar cu ce? Ne uităm pe lista de beuturi, vinho verde sună cel mai interesant – asta să fie atunci.

…mda, la gust nu ne dă pe spate, acrişor aşa, da’ merge la conversaţie. Cum stăm noi aşa şi povestim în semiobscuritate, numa’ iacă intră cineva şi vine aţă la mine – era doamna de la magazinul de vizavi, reparase chitanţierul şi mi-a adus bonul!

„Cât de cumsecade pot fi oamenii ăştia?!?” se întreabă A. retoric. Şi o fac natural, plăcut, fără a aştepta ceva în schimb.

Când ieşim din restaurant e deja vreo 11:30 seara, ahaa, acum începe să se anime cartierul.

Dar noi o luăm în jos pe lângă nişte scări cu o geometrie interesantă

până în piaţa Rossio,

apoi pe lângă terase aproape goale

pe strada principală şi mai pustie (deh, toată lumea e în Bairro Alto),

prilej bun să încerc nişte poze din perspectiva broaştei,

care nu prea ies cum vreau eu, da’ mă rog, am încercat.

Strada cu hostelul e deja pregătită de culcare,

mai sunt doar în faţa hostelului nişte oameni la o ţigară – între ei şi R., din Vaslui. R. are 18 ani, tocmai a terminat liceul aici, e de 6 ani în Portugalia, cu familia. Mama lui face curăţenie la hostel, tatăl lucrează la o patiserie (pasteleria) în Belem, iar R. e „omul bun la toate” în hostel – recepţie ziua şi noaptea, curăţenie, tot.

Stăm un pic de vorbă despre cum e viaţa pe-aici. Cu integrarea aşa şi-aşa, are şi prieteni portughezi, dar mai mult italieni; e mult de muncă, dar nu se plânge; dă la facultate – turism sau informatică; informatica i-ar plăcea, dar cam mult cu nasul în calculator nu e bine; la turism are deja experienţă gârlă, ar putea fi mai uşor. România? Din când în când, cu familia. Nu-l simt c-ar vrea să se întoarcă, parcă nu mai aparţine locului, oamenii sunt altfel, încearcă să profite de tine.

Mă gândesc că tocmai de oameni ca R. ar avea nevoie „ţara” să se întoarcă, oameni care au pornit de jos, au învăţat să aprecieze munca şi banul, au căpătat experienţă într-o meserie concretă şi ar putea construi ceva durabil. Problema e că, chiar dacă ţara are nevoie de ei, ei nu au nevoie de ţară în aceeaşi măsură. Dar cine ştie, R., poate peste câţiva ani, după ce termini facultatea şi-ţi tragi un hotel în Lisboa Pombalina, să-ţi deschizi şi un lanţ de hosteluri meseriaşe în România, cum e ăsta la care lucrezi acum.

Loc ar fi.