Autobuzul spre aeroport pleacă duminică dimineață, la 7 și 10. Am omis un amănunt important: nu se pot cumpăra bilete de autobuz cu carte de credit, ci doar cu monede, ca în secolul 20. N-avem monede. Puteam să verificăm aseară, dar am zis lasă. Ne-am urcat într-un autobuz întrebând dacă putem lua de la șofer, a zis nu, așa că la stația următoare ne-am dat jos. Puteam rămâne până la sfârșit, dar fiind într-o societate care respectă regulile cu obstinație parcă ți-e nuștiucum să le încalci în mod evident. Trebuia să le încălcăm – așa a trebuit să mergem pe jos până la Marble Arch – nu e deschis nici un magazin duminica dimineața la această oră, nici măcar stațiile de metrou.

Ajungem la timp, MM&T se urcă, eu mai am câteva ore până la autobuzul meu, care e abia după-masă. Partea bună în trezirea atât de matinală e, pe lângă lumina dimineții,

Faptul că orașul e al tău – nu e a proape nimeni

pe stradă

ochii triști să li-i vadă:

Ochiul cunoscător nu are dubiu despre din ce țară provin, nici n-a trebuit să-i aud vorbind (dar i-am auzit).

Ulterior aveam să citesc că șatrele au luat Londra cu asalt în pregătirea ”operațiunii Jocurile Olimpice”, iar la Marble Arch se adună și se împart ”zonele”. Se pare că ce am văzut a fost doar un preambul la, de exemplu, această știre. Se pare că am plecat la timp…

Și din Londra, și din Marble Arch. Am întâlnire cu V. la Piccadilly.

Ajung mult mai devreme, și dacă tot sunt aici,

ia să facem noi un timelapse. ”Din mână”, un pic mișcat, da’ orișicât. Fondul muzical se numește, cum altfel, ”Piccadilly”, de Fats Waller, cântat de Chris Dawson: