În timp ce-o sunam pe A. de ziua ei în prima seară la Dublin mi-am adus aminte că sora ei, C., e în Irlanda! Dacă aș fi fost mai atent, să-i trimit un mesaj mai din timp… Neavând număr de telefon sau email, i-am trimis un mesaj pe facebook că sunt în Dublin, la noroc.

Și-am avut noroc – s-a nimerit ca C., G & kids să nu fie plecați în acest week-end, și-a rămas să ne vedem sâmbătă seara. C. m-a întrebat dacă vreau să merg la ei, în Malahide, se ajunge cu trenul în 45 de minute. Zis și făcut, ne vedem la opt.

C. mă ia cu mașina de la gară și propune un mic detur prin zonă. Perfect! E încă lumină, iar instinctul se agită – astfel de Abstecher spontane sunt de obicei cele mai memorabile într-o excursie.

S-a dovedit că Malahide, unde locuiesc C&G, pentru Dublin un fel de Mamaia pentru Constanța – la malul mării,

bărci,

iahturi,

case de vacanță,

totul într-o lumină a apusului

magică, care face chiar și pozele din mașină să ”iasă”.

Nu oprim, vrem să ajungem la Howth pe lumină,

din motive evidente: mergem pe cărare

pentru a admira faleza abruptă.

Ah, asta e Irlanda sălbatică de care am auzit din vorbe și din descrierile lui N.!

C. îmi spune despre florile galbene, Irish Gorse,

care împânzesc coasta irlandeză –

se spune că irlandezii care veneau pe mare acasă le simțeau mirosul ”patriei” încă din larg.

Malul e abrupt,

ne ținem la o distanță respectuoasă – sunt destule cazuri de oameni căzuți, mai ales dintre cei aflați sub influența alcoolului, se pare că nu puțini est-europeni.

Încă o poză-

două (zeci),

și plecăm înapoi spre Malahide,

pe care-l prindem

în plină

Oră Albastră.

Îl luăm pe G. de-acasă, al cărui părinți au fost deosebit de gentili si au avut grijă de copii pentru seara asta, în care noi ne-am făcut de-un Guinness într-un Irish Pub ”de la mama lui de-acasă”. Și cum se întâmplă de obicei, mai mult decât lucrurile pe care le vezi, memorabile rămân momentele petrecute cu oameni. Iar dacă oamenii locului sunt prieteni – n-ai ce-ți dori mai mult.

Am prins și ultimul tren la 23:30 înapoi spre Dublin, unde sub privirile adormite ale lui James Joyce

de la baza Marii Țepe de Oțel

am admirat globul de lumină naturală – ce se vede în stânga nu e un bec, ci luna.

Și gata. O zi lungă și plăcută, reprezentativă pentru acest oraș și această țară simpatică.