„Unde vrei să mergi, te pot ajuta?”
„Nu, mulțumesc, mă descurc.”
„Hai, că nu vreau să-ți vând nimic, vreau să te-ajut.”
Vânzătorul în vârstă de la taraba de mici bijuterii pare un pic jignit că m-am manifestat ca un arici.
„Unde vrei să mergi?”
„La Big Buddha. Se poate ajunge pe jos?”
„Da, o iei la dreapta și apoi o ții dreeept, până ajungi.” Îmi arată pe hartă și îmi scrie numele templului, Wat Intharawihan, în caz că mă rătăcesc să știu ce să întreb.

„Mulțumesc frumos”, zic și-i întind mâna – moment în care îmi aduc aminte că nu e primul om confuz că-i întind mâna, la ei se salută cu o înclinare și mâinile adunate sub bărbie.
„Nu vrei o bijuterie?”. Râde.

Aflasem la Wat Po că Buddha culcat simbolizează ultima stare dinainte de Nirvana (the man who sold the world); probabil Buddha în picioare înseamnă prima stare. Mi-a rămas în minte Big Buddha de la șoferul de ricșă care a încercat să ne convingă să ne ducă el acolo când am dat de palatul din lemn de tec închis – hai să-mi mai încerc o dată norocul.

Strada e într-adevăr dreaptă,

trece peste un râu

pe care-l recunosc pe hartă,

și-mi place, mi se pare că descopăr în sfârșit o felie de Bangkok unde nu mișună turiști la tot pasul. Arată mai aproape de haosul pe care mi-l închipuiam antefactum.

Ajung la autostrada suspendată (mereu mă gândesc la fantezia lui Oprescu când văd câte una din astea, și nu mi se pare nebunească)

și nu mai știu încotro – din fericire fix acolo răsare un chioșc de informații turistice „oficiale” ale orașului Bangkok. Stau la rând după niște spanioli și aflu că templul mare cu Buddha în picioare e, evident, la doi pași, nu l-am văzut de nas. Aflu de asemenea că – surpriză, azi e ziua budismului, sau a templelor, și sunt în majoritate deschise gratis. Buuun.

Chiar și așa, nu e multă lume la templu, din nou îl savurez în liniște. Vorba reclamei, Buddha e înalt. Foarte înalt. Și acoperit, evident, cu plăcuțe de aur. O fi fost aceeași idee cu monumentele astea mari, statuile lui Buddha, bisericile gotice din Europa?