Plănuisem o zi întreagă la Luvru, dar n-am rezistat mai mult de 4-5 ore, aşa că era soare şi frumos când l-am părăsit

şi am ieşit pe pod de Senă.

Şi-atunci am propus, dacă tot aveam timp până începea spectacolul, să tragem o fugă până la Defense. Era pe listă, dar n-a fost prioritate dăţile trecute, şi n-am ajuns; în excursia asta plănuisem defensa pentru prima zi, dar din cauza lui Eyjafjallajökull am ajuns mult mai târziu, afacera căzând. Dar acum am prins ocazia, şi hai în metrou.

Metroul te lasă fix sub marele arc, de pe al cărui scări ţi se aşterne la privire micul cartier New Yorkez al Parisului:

E fain. Mai colorat şi mai… „viu” decât pare în poze.

Citisem acum ceva vreme pe un blog, nu mai stiu care, că se poate urca în vârf, şi că merită. Aşa că, după ceva muncă de lămurire asupra celorlalte părţi interesate, hai pe sub… nu ştiu ce-s astea

înăuntru, şi sus.

Sus în clădire nu e mare lucru, câteva informaţii interesante despre marele arc, care e de fapt un cub imens şi gol pe dinăuntru, aflat la capătul (deviat cu 2 grade din motive de securitate seismică) al „axei istorice” a Parisului, cu Louvre-Concorde-Arcul de Triumf. A fost concurs de proiecte, câştigând un arhitect danez până atunci necunoscut (Johann Otto von Spreckelsen, pentru curioşi), dar suficient de sărit de pe fix ca să propună aşa ceva. Mie-mi place cum a ieşit.

„>„>

Şi de sus se vede frumos.

Mare lucru nu-i de făcut sus, era foarte puţină lume (ceea ce a fost bine), aşa că am coborât, am ieşit de sub… plasele alea care nu ştiu ce-s

şi am făcut o plimbare prin micul manhattan

reflectat

în tuşe creativ-arhitectonice.

În poiana dintre blocuri, oamenii relaşi la iarbă verde.

Din păcate, la unica terasă deschisă n-am mai găsit loc, aşa că am lăsat cartierul „de eprubetă” care încape tot într-o poză mai lăbărţată

şi ne-am întors „în oraş”.